autenticitate

da, ştiu, nu e cel mai reuşit instantaneu, dar fata asta este cât se poate de autentică şi asta-l face perfect.

lucrând în ultimii ani într-un mediu destul de ostil: "de ce ai părul verde, de ce ai tauaje şi pierce-uri, de ce eşti bisexuală?" m-am hotărât să arăt lumii că pot avea succes fiind exact ceea ce sunt.

chestia asta cu autenticitatea mi-a venit aşa, ca un joc. la sfârşitul iernii, după o despărţire debusolatoare am întâlnit un tip. la primele întâlniri îmi derulam în minte toate "mădă, ai grijă să nu fi aşa şi pe dincolo". m-am simţit falsă, tot ce puteam gândi era: "ce să-i placă la ăsta dacă nu mă vede cum sunt eu?" de fapt, întrebarea ce trebuia să mi-o pun era: "tu mai ştii cine şi cum eşti?"

recunosc, ştiam doar fragmente despre mine. alături de el, dorindu-mi să mă cunoască m-am descoperit eu pe mine. atâta doar că eu, văzându-mi potenţialul m-am îndrăgostit de mine şi el nu.

piatra secuiului

locul unde soarele răsare de două ori. 

dintre toate piscurile masivului, două se înalță atât de mult, încât soarele răsare de după primul și dispare după al doilea, urmând să răsară încă o dată și să lumineze din nou, de data asta pentru tot restul zilei, acoperișurile caselor din rimetea. 

prima oară m-au atins razele plăpmânde ale dimineții în vara lu' 2013. habar n-aveam ce mi se întâmplă, ştiam doar că e bine şi că mai vreau. am alimentat în doi acea energie feerică până ne-a explodat în faţă. am rămas doi copii ce şi-au distrus propria creaţie cu frică.

mi-au trebuit cinci ani să înţeleg cine este inamicul basmelor cu prinţi şi prinţese şi viaţă veşnică: FRICA.

din fericire, la piatra secuiului soarele răsare şi a doua oară, mai puternic şi mai hotărât. i-am simţit magia în această primăvară târzie. ştiam că vine, nu mi-a fost frică, l-am îmbrăţişat cu căldură, era aşteptat. 

soarele meu, sursa mea de energie, esenţa vieţii. nicicând altcândva nu m-am simţit eu pe mine cum m-am văzut şi acceptat în prezenţa lui. a fost ca o operaţie pe creier. pot să jur că am simţit cum îmi decupează cutia craniană cu flexul şi mi se plimbă prin creier ajutându-mă să mă descopăr. când am plecat a rămas arzând un arc electric de 57 de km. 

aşa forţe e bine să le lăsăm deconectate (de frică) sau merită să le creştem până atingem veşnicia? 

soacra

m-am născut într-o epocă a schimbării continue. picarea comunismului și instaurarea capitalismului, la nivel social asta îi un fel de ieșirea dintr-o zonă restrictivă, ordonată, impusă de alții la "libertate" sau mai precis, cel puțin din punctul meu de vedere: anarhie.
se marșează mult pe acceptarea oricărei idei neconvenționale, abstracte și rebele fără a se pune accent pe esența lucrurilor, fără a se cântări dacă acceptanța este benefică sau nu.
nu mi se pare un mare priviliegiu această "libertate". aș putea trăi la fel de bine și fără piercinguri, tatuaje sau păr albastru. suntem prizonieri ai societății prin lucruri mai subtile, din păcate.

nicio regulă învățată de la bunici sau de la părinți nu se mai aplică. mă simt ca un ablutofob împins într-un bazin cu apă: descurcă-te sau mori. niciun mal, nici măcar o insulă. dau din mâini constant și când prind o gură de aer o numesc "fericire".

am crescut înconjurată de femei, spre norocul meu, toate cam nebune. îs călită, știu ce le duce capu'. "bau-bau"-ul relațiilor prin anii '90 era personajul mistic: "soacra", reprezentată de persoana mamei băiatului.

cine poartă în ziua de azi acest rol?

probabil vremurile astea a demasculinizării bărbaților generației noastre le fac pe mamele de băieți puțin mai molcome în critici la adresa persoanei cu care se întâlnesc odraslele lor. poate sunt eu mai pregătită de nebuniile lor având tone de informație înmagazinată în subconștient din poveștile auzite în copilărie.

am aterizat de niște sărbători pascale cu prietenul la ceva cabană pe niște coclauri, împreună cu părinții lui. ca să nu zic că după ce ne-am băgat în pat la somn o venit mă-sa să-l învelească (dormeam vreo 12 în încăpere)! eram fix lângă, lipită de el!! nici nu am știut cum să reacționez, o fi fost ceva mișcare de marcare a teritoriului, naiba știe. mi-am zis doar: "cine-s io să judec? fiecare cu relațiile lor parentale".

când te duci cu pretenu' în oraș să îți facă cunoștință cu oamenii apropiați, cu care o arde el aiurea de obicei și apare o fătucă și-i fute un dos de palmă urlând: "coae, n-ai mai dat niciun semn!" cum reacționezi? ok, îți marchezi memento-ul, îmi arăți că ești o persoană împortantă în viața lui, dar, măcar de dragul lui, încerci să mă accepți și pe mine.
tipa era vară-sa, cică. niciodată nu m-a întrebat ce mai fac sau măcar să mă privească. își marca teritoriul pălmuindu-mi prietenul de fiecare dată când ne întâlneam toți trei,

când îți spune iubitul că are ca și prieten bun o tipă ce nu vrea să te cunoască niciodată , cum reacționezi? ok, aveți voi relația voastră de "bros", dar, măcar de dragul lui, încerci să mă accepți și pe mine.
ne-am întâlnit cu gagica, nu s-o obosit, măcar din politețe, să mă întrebe ce mai fac sau măcar să mă privească.

acum serios, cine sunt fătuțele astea și de unde mama zmăului tot apar? și mai ales: de ce sunt încurajate să se comporte mai rău ca niște soacre afurisite?

am înțeles că lumea în secolul ăsta e dată peste cap, că nu-i normal să facem copii la 40+ ani și că ne sar instinctele maternale din țâțâni. dar, pentru numele lui dumnezeu, comportându-ne ca niște "mama bear" cu apropiații noștri nu îi deloc ok. par ei mai pămpălăi, bărbații secolului nostru, însă sunt sigură că o astfel de protecție le este dăunătoare. mai ales dacă, nici noi la rândul nostru, nu stăpânim domeniul relațiilor prea bine.

canalul lui dumnezeu

când mă gândesc la vara sufletul meu îmi imaginez un lac în care oameni aruncă pietre după pietre lăsând undele să-şi găesească singure liniştea.

ştii cum îi atunci când începi să nu mai crezi? îşi intră universu' în rol futându-ţi un dos de palmă din fundu' grădinii de-ţi întoarce direcţia cu o sută optzeci de grade. no, exact asta am păţit eu primăvara asta.

am crescut ca un copil atras de paranormal, ocult, neconvenţional. ajunsă la vârsta stomacului părăsit de fluturi, am început să acord mai multă atenţie palpabilului şi am uitat de satisfacţia întrebărilor: "unde merg norii?".

vă mai amintiți donnie darko? să fi avut vreo șaișpe ani când l-am văzut prima dată. nu cred că am înțeles mare lucru atunci dar mi-a rămas în minte imaginea asta cu "canalul". 

nu m-am gândit niciodată că aș putea simți asemena energii canalizate atât de clar înspre cineva. naiba știe, poate a fost doar o boare de vânt mai cald dinspre direcția lui exact în momentul acela când mi-am ridicat capul din pământ și l-am văzut. primăvara au loc tot felul de fenomene meteorologice ce ne influențează emoțional, astenii și alte cele. poate eram amețită de rabie (cu o seară înainte mă mușcase un câine) și am  început să văd canale energetice plutind prin aer. toate aceste suprapuneri de coincidențe m-a făcut să văd această forță. mi-am dorit să merg pe calea îndrumată de ea, să descopăr și să aprofundez proveniența ei. nu îmi păsa cine este, cum este, vroiam doar să descopăr ce este.

tot ce am reușit să descopăr a fost faptul că asemenea trăiri, de cele mai multe ori, vizează un singur personaj. 

turn the page

tot am încercat să scriu despre vara asta şi nu-mi găseam nicicum cuvintele. asta până când am auzit cântând, cumva în surdină, la rock fm în mult prea draga noastră terasă, căminul 0, turn the page de la metallica. atunci mi-am dat seama că asta-i piesa verii sufletului meu. da' metallica, nu bob seger ca-n ăsta nu simt patosul.
bine, metallica e oricum formaţia mea de suflet, în orice stare aş fi tot găsesc o piesă de-a lor să-mi mângâie sufletul.
de când mi-am luat licenţa mi-am schimbat complet concepţia despre viaţă. mă simţeam ca un orb ce tocmai şi-a recăpătat vederea. vorbind la figurat, desigur căci eu devin mai oarbă pe zi ce trece, am ajuns la cifra magică de dioptrie -4 (patru ffs).

din 25 iunie când am avut susţinerea licenţei până azi am trăit cât pentru toţi ăştia patru ani de facultate.
am început să simt că trăiesc când m-am despărţit de prieten. simţeam că nu e ceea ce îmi trebuie, nu e ceea ce caut şi mi-am dat seama că nu am niciun motiv să "mă stabilesc". că trebuie să caut în continuare.
fiind pe drum şi tot căutând m-am lăsat sedusă şi m-am îndrăgostit în două secunde. apoi am râvnit ca o virgină după conexiunea trupească. simţeam o nevoie constantă de a trăi în păcat. asta până când echilibrul dintre dragoste şi pofta trupească a apus şi-a rămas doar nevoia. erau momente când mă simţeam ca o prostituată.tot bine mă simţeam. conta doar satisfacţia primită. asta până când a apărut gelozia, iar mai apoi plictisul de a tot alerga după o persoană, să-l convingi că "tu eşti". şi-a apărut scârba faţă de acel om. jocul seducţiei poate deveni foarte periculos dacă nu ştii să-l joci. trebuie să ştii exact când să refuzi, să faci pe indiferentul şi când să acorzi atenţie. nenea a jucat bine, până la un punct. am fost nevoită să-l intrerup în mijlocul faptelor şi să plec, îmi era lehamite de tot jocul ce se întâmpla între noi.
evident, am suferit, dar în toată acea suferinţă am încercat să-mi educ mintea. am încercat să o fac să înţeleagă că dacă tot rememorez atât părţi bune cât şi părţi rele despre acea idilă nu fac altceva decât să bat pasul pe loc. iar eu aveam nevoie să merg mai departe. şi am început iar să caut. mă mai gândeam ce-i drept,  dar încercam să depăşesc momentul, ţinându-mi mintea ocupată cu orice altceva. şi am reuşit, în trei zile eram complet vindecată. asta doar pentru că îmi găsisem alt resort de care să atârn.

cu o atitudine pozitivă şi cu noi vise eram deja din nou pe drum. am reuşit să mănânc o ciorbă în compania a trei bărbaţi (intenţionat am folosit acest termen, pentru a sublinia faptul că vorbim despre o altă categorie de vârstă) ce tot mişunau în jurul meu. eram prea obosită să-mi dau seama pe moment ce se întâmplă. după ce am realizat m-am simţit ca un rockstar! abia acum îmi dau seama ce jenantă trebuie să fi fost toată întâmplarea pentru ei.speranţe aveau cu toţii, nimeni nu ştia sigur nimic. eu aveam gândurile clădite de acasă, dar totuşi m-am umflat în pene când i-am văzut atât de vulnerabili.

aşadar am ales, ce va fi va fi! de data aceasta ştiu cum să acţionez în cazul în care nu iese bine, sau dacă voi simţi că nu-i ce trebuie. backup planul e pregătit deja ;)

și totuși

fiind în febra absolvirii stau și mă gândesc: "oare am crescut în vreun fel în acești patru ani?" uitându-mă un pic la viața mea, la așteptările mele mă apucă panica pentru că îmi dau seama că, mai mult sau mai puțin, sunt aceeași copiliță ce parcă tot așteaptă ceva. într-un fel e de bine, înseamnă că sunt consecventă, îmi plac și urăsc aceleași lucruri și oameni. așteptarea mea de la viață e tot aia, una singură și nici cum nu pot ajunge la ea... oare nu ar fi cazul să mă resemnez și să accept că probabil unii oameni nu sunt de rangul nobilelor sentimente? sunt obosită și mă copleșesc instinctele animalice. dacă aș ști că se mai poate, aș mai încerca dar, nu avem de unde să știm ce și cât se poate.

ce vreau de la dumnezeu

eu nu vreau ca dumnezeu sa îmi îndeplinească dorințele. vreau să mă facă să îmi dau seama că ceea ce îmi doresc îmi face sau nu bine.

azi, in fine, de ceva vreme, dar azi m-am hotărât că vreau ceva și tot astăzi această dorință mi s-a îndeplinit.

acum stau și mă tot gândesc e bine pentru mine sau nu?

post de fufă

ok ştiu că-s minunată!

înţeleg eşti super impresionat de spiritul meu ludic, că te atrage gândirea mea pacifistă şi eco, că nu te aşteptai să fiu aşa sensibilă şi să iubesc tot ce mişcă.

înţeleg că te topeşti după zâmbetul meu şi că visezi mereu că-mi mângâi coapsele.

gata, mi-aţi demonstrat-o cu toţii că-s sexi şi că nu am motive să fiu frustrată că n-am ţâţe.

vă mulţumesc tuturor pentru că m-aţi făcut să am încredere în mine.

ACUM: lăsaţi-mă dracului în pace, TOŢI, măcar o zi....

acum

Şi-am ajuns să nu fiu capabilă să-mi mai vad sufletul, să nu ştiu ce mai simt!

fericire

mi-e frică de fericire ca de dracu! ştiu că nu vine niciodată singură şi ştiu că în mine nu mai încape triteţe din aia ce vine după ea! chiar dacă am avut-o chiar aici, în mâinile mele, puteam să o sorb, să mă imbăt cu ea, am privit-o în ochi ca pe un duşman şi am dat cu ea de pământ! vroiam să o vă spartă, să dispară, să nu mai fie nimic...

acum vreau doar un super-glue!

mai?

şi pe când credeam că-i gata, că nu se mai poate, că am ajuns la capătul puterilor, ce se întâmplă? mi se demonestreză că se poate şi mai rău, că mai am lovituri de primit, că ăsta-i numai începutul.

da fraţilor, întotdeauna se poate mai rău, răul la rău trage, şi orice maximă despre zile negre cum se transformă în şi mai negre este adevarată!

după ultimul episod de pe planul sentimental am vrut să-mi focusez energia pe planul semi-profesional până să încep alt serial despre viaţa-mi amoroasă.

aşa că am luat în mână o foaie şi un creion şi-am început să-mi desenez visul. îmi creştea inima văzând că prinde contur. am privit foaia din toate părţile şi mi-am zis: "e perfect"!

dar... a pus cineva mâna pe foaia mea perfectă şi s-a şters la fund cu ea, trăgând apa după fără nicio fărâmă de regret, fără să-i pese cât suflet am pus eu în drămuirea ei.

am rămas cu un singur gând: "unde?"

dacă nici acolo, nici dincolo nu pot, nu-i locul meu, atunci unde pizda mă-sii? UNDE?

durerea

m-ai făcut să simt că oraşul mă strânge, clujul meu drag, clujul la care am visat toată viaţa. l-ai convins să mă sufoce, am ajuns să-l urăsc, să fug de el. am ajuns înapoi de unde am plecat: o fetiţă tristă într-o cameră goală de mine, o cameră pe care, deşi am trăit în ea ani buni, nu am simţit-o niciodată a mea. înapoi la jurnalul decepţiilor. înapoi la viaţa-mi goală.

papucii

ăă, deci faptele-s clare, nu mai are rost să exemplific ce s-a întâmplat. acum vreau să pun doar accent pe ceea ce simt în legătură cu această decizie a lui.

în mod normal ţi-aş zice că eşti copil, dar, doamne, copiii din ziua de azi au o luciditate în gândire încât încep să-mi regret generaţia.

eşti... "netrăit", ştiu că nu-i un cuvânt, dar exprimă bine ceea ce gândesc. nu cred că "neexperimentat" s-ar potrivi mai bine.

jur că îmi laşi, câteodată, impresia că toată viaţa ţi-ai trăit-o închis, izolat de tot ce înseamnă viaţă. doar nu-i fi fost ceva deţinut din ăla "special", foarte periculos, pe care îi ţin ăia în cuşcă. de obicei ăia-s condamnaţi la moarte, dar tu încă mai ai puls. poate-ai evadat...

sau... şi cred că aici o nimeresc: eşti un răsfăţat! "vai, dar nu cumva să te rănească cineva, puiu' mamii"

zău că ai fi numa' bun drept cobai pentru ăştia ce fac cercetare în sociologie.

nici nu ştii câte nopţi nedormite am trăit încercând să te înţeleg, să mă pun în locul tău, să nu mă arunc spre concluzii pripite, să fac să fie totul bine, să nu fiu afurisita colerică ce acţionează din impuls.

ştii prea bine că "îmi pare rău" nu-mi sunt cuvinte străine. ştii prea bine că nu am un ego atât de mare încât să nu recunosc că am greşit, că nu-s atât de orgolioasă încât să nu-mi văd defectele.

da, da, culegem ce semănăm, ce să-i faci? futu-i mama mă-sii de proverb şi cine l-o inventat!

da' io înţeleg, înţeleg că, din moment ce, nu ştii ce e durerea, copil crescut în puf, nu ai cum să fii conştient de suferinţa ce mi-ai putut-o provoca.

nu dau doi bani pe faptul că nu ştii dacă mă iubeşti sau nu. ştiu unde vom ajunge şi ţi-am zis: "nu te voi aştepta!"

aş vrea să te întâlnesc, iubitule!

daca pot să-ţi simt prezenţa înseamnă că nu eşti departe. câteodată eşti aşa de viu în mine, încât te caut în ochii oricui mi-e aproape. o să te caut, o să te caut până te găsesc!

aripi

simt că mi-au crescut aripi şi vreau să le folosesc. nu ştiu de ce am sentimentul ăsta pentru că nu mai am stabilitatea financiară pe care o aveam iar, ceea ce vine, ei bine, nimeni nu poate şti cum va fi. tu mi-ai spus că am aceste aripi şi vreau să zbor într-un loc unde nimeni altcineva să nu mai ştie de mine, să fim doar noi. să nu mă vadă nimeni cum plec, să-şi dea seama dupa un timp şi să realizeze că m-am evaporat in fericire, că sunt una cu ea. să nu trebuiască să le spun decăt: "sunt bine, nu-ţi face griji" şi să se mulţumească cu atât. vreau, vreau, vreau să ies din colivie, acum!

tata

nu cred ca sunt cuvinte prin care să pot descrie ce om minunat este tatăl meu, dar sunt cuvinte prin care pot spune că sunt mândră că sunt fiica lui şi mă bucur enorm că îi seamăn.

cred că într-o zi cineva va realiza şi despre mine acest lucru, chiar dacă acel cineva va fi copilul meu.

aşa-s eu şi tata... nişte nenorociţi. aş putea da vina pe gene. avem multa dragoste de dat şi prea puţină de primit. iertam prea uşor, iar cei pe care-i iubim ne rănesc necontrolat.

nu înţeleg de ce nu am fost niciodata fetiţa care să-i sară în braţe când se întorcea din delegaţii. nici nu ştiu când l-am îmbrăţişat ultima dată sau dacă am făcut-o vreodată. dar nu asta regret cel mai mult.. ştiu că tata ar fi putut fi un pireten bun, care să mă sfătuiască şi să mă încurajeze când aveam nevoie, insă nu am ştiut niciodata cum să îi cer asta.

tata are mereu încredere în mine, nu înţeleg de ce. or fi genele alea... suntem nişte naivi amandoi.

te iubesc, tati!

just another scrap

adun scrapuri. adun frici, reproşuri, neînţelegeri, uri, gânduri, le adun şi nu le pot elibera.

pur si simplu: am tras!

le ştiam doar prenumele: laura şi laurenţiu. mi le-au comunicat cei doi coechipieri ai mei în timp ce stăteam să-i pândim. eram toţi la colţul vestic al clădirii unităţii din spatele căminelor din observator, acolo unde era, cândva, terenul de sport. colegii îmi erau chiar lângă zid, iar eu în spatele unui tufiş, vedeam perfect intrarea principală. în timp ce îmi pregăteam arma băieţii îşi pasau unul altuia sarcina de a apăsa trăgaciul. discuţia le-a fost întreruptă de sunetul armei mele. au amuţit instat şi şi-au întors privirile spre mine. am tras aer în piept şi am mai tras o dată. laura a fost prima în vizorul meu. o femeie frumoasă înaltă, păr buclat prins într-un coc tip banană. avea palton muştar pus pe umeri. nu i-am văzut decât profilul, dar a fost suficient să-mi dau seama că era o femeie frumoasă. în mintea mea aşa a rămas, aşa va fi mereu: o femeie frumoasă. îl ţinea pe laurenţiu cu braţul drept. s-a prăbuşit în tip ce braţul mângâia partea stângă a bărbatului. acum era pe jos, cu profilul stâng spre exterior, încă i-l mai vedeam. laurenţiu nici nu apucat să-şi dea seama ce i s-a întâmplat laurei căci a şi urmat-o. m-am întors spre colegii mei, aceştia erau încă muţi aşa că am plecat. m-am simţit vinovată maxim cinci minute, după care mi-am continuat rutina obişnuită.

e bine să mai şi tac

când e bine să tac? de ce nu există un manual?
e bine să spui adevărul chiar dacă acesta ar putea răni pe cineva drag şi s-ar opri din visat?
e bine să spui ce simţi chiar dacă reacţia receptorului ţi-ar sfâşia sufletul? sau mai bine amâni amăgindu-te cu ideea că poate mai târziu va ieşi bine?

patru şi mai mult

e uşor să scriu în acea stare mizeră în care ştiu sigur că în jurul meu e doar negrul şi atât. e uşor când ştiu, când trăiesc într-o cutie...doar acele patru colţuri pe care le-am învâţat atât de bine. am trăit în acea cutie ani în care nici nu am îndrăznit să mă întreb dacă mai există ceva dincolo de membrana semi-transparentă prin care întrezăream deseori nişte umbre, eu o numeam perete. deşi eram foarte familiară cu ale mele colţuri puteam zări mereu un element nou...când mă plictiseam schimbam colţul. aceeaşi rocadă, aceeaşi pioni, aceleaşi poziţii...până la furtună. acea furtună de lacrimi ce în timp a dăunat membranei, au creeat o spărtură până dincolo. nu mai există umbre, e agitaţie, nu mai sunt cărări ce să unească doar patru puncte, sunt autostrăzi ce duc spre un necunoscut ce nu l-am putut întâlni în cutiuţa mea.
mi-e frică?
da.
merg pe ele?
da.
(de la mishu am luat ideea cu autostrăzile)

Mishu Calian - Viteza Sangelui Meu

e ca şi capitalismul... trebuie să existe acel moment de cădere pentru a avea de unde ne înălţa.