fiind în febra absolvirii stau și mă gândesc: "oare am crescut în vreun fel în acești patru ani?" uitându-mă un pic la viața mea, la așteptările mele mă apucă panica pentru că îmi dau seama că, mai mult sau mai puțin, sunt aceeași copiliță ce parcă tot așteaptă ceva. într-un fel e de bine, înseamnă că sunt consecventă, îmi plac și urăsc aceleași lucruri și oameni. așteptarea mea de la viață e tot aia, una singură și nici cum nu pot ajunge la ea... oare nu ar fi cazul să mă resemnez și să accept că probabil unii oameni nu sunt de rangul nobilelor sentimente? sunt obosită și mă copleșesc instinctele animalice. dacă aș ști că se mai poate, aș mai încerca dar, nu avem de unde să știm ce și cât se poate.