perioada de probă a expirat

am de zis despre toate, dar am să încep cu jobul pentru că mă face să mă simt bine, mă simt puternică și încrezătoare când mă gândesc că împlinesc trei luni de când muncesc alături de ingineri energeticieni.

știu că am zis că e greu (ore multe în plus) și total nesatisfăcător financiar jobul meu, însă colegii îs faini și munca în sine plăcută, nimic complicat. mă tot gândesc că într-o zi o să devin și eu inginer... oooo, câtă responsabilitate pe capul unui inginer proiectant. mă tot gândesc că dacă pun ceva componentă în plus sau în minus se poate întâmpla un scurtcircuit și va lua foc cladirea și vor muri oameni. sau, se poate întâmpla să îmi pice stâlpul de înaltă tensiune și să rupă conductorii and so one... tot felul de calamități. nu cred că voi fi niciodată pregătită să îmi asum asemenea responsabilități.

deocamdată mă mulțumește statutul meu, și mă bucur de acei bănuți ce-mi intră pe card în fiecare întâi a lunii. puțini, da-s ai mei și știu că mă pot baza pe ei.

ce va fi din vară în colo... bănuiesc că o să stau să plutesc pe valurile destinului, că văd că nu mă împinge spre maluri prea periculoase

stres

îs stresată. mă stresează gândul celor ”n-șpe” mii de absențe de la laboratoare. licența nu mă deranjează deloc. e ca un proiect mai maricel sau ca o parte minusculă dintr-un proiect de la lucru. de ce ar merita oricine altcineva mai mult ca mine acea diplomă? am aproape trei luni de experiență în proiectarea instalațiilor electrice. colegii mei nu au nimic, nu știu nimic, și au mai multe șanse la nenorocita aia de diplomă decât mine. de ce? pentru că au mers la școală și s-au jucat pe telefon în timp ce profa de lab le explica cum să tragă două linii și-un cerculeț în autocad? da noh... au prezențe, yuuuhuuu bravo lor. bine că io tăt stau zeci de ore într-un futut de birou și risc sa nu devin inginer???? ma piș pe sistemul educațional din țara asta! nu înveți nimic, nimic până nu pui mâna sa faci, până nu greșești de zeci de ori, până nu-ți urlă patronu în cap de sute de ori... punct.

gotye cu kimbra

http://www.youtube.com/watch?v=8UVNT4wvIGY

noo, să o luăm de la început.

mă gândesc oare la când eram împreună? neeee, niciodată, după ce?

mă simțeam atât de fericită încât puteam să mor? oooof, țin minte cum adormeai mereu înaintea mea. îmi plăcea să te privesc și plângeam de fericire gândindu-mă: ”cum să fac să te am lângă mine mereu?” deci: nu, ce-s cu prostiile astea?

mi-am zis vreoată că ești persoana potrivită pentru mine? neee, te simțeam parte din destinul meu, parte din mine

singură în prezența ta? niciodată

durere pe care mi-o amintesc? în fiecare zi, câteodată de mai multe ori pe zi

putem fi dependenți de durere? ce-i cu masochismu ăsta în lume?

resemnare? rămâne altceva?

nu facem sens? cine era proasta ce te ținea în brațe și zicea: putem?

să fim prieteni? cum pușca mea să fiu ”just friends” cu omul pe care-l iubesc?

erai fericit că s-a terminat? erai, nu pot să uit cum mă alungai....

dar nu trebuia sa mă... trimiți acasă când ți-am descoperit idila ce-o ascundeai de mine.

bla bla bla, bla bla bla...

nu trebuia să mă înjosesc așa? te iubesc fraiere, aș fi făcut orice pentru tine

acuma ești... încă unu pe care-l iubesc.

you screwed me over? că te-ai dus cu fosta la concert când eu te așteptam la tine în cameră să vii să mă ajuți să învăț și te-am mai și iertat pentru asta. sau când îți tot ziceam că vreau să mergem cu bicicletele și tu te-ai dus cu fosta... și după toate astea în viziunea ta nu m-ai ”screwed over” ci pur și simplu ”nu a mers între noi” apoi așe-i, nu m-ai frecat veci!!!

mă gândeam, tot timpul, că io-s de vină, că-s io cu figuri în cap

...sunt doar cineva pe care îl știai

mi-ar plăcea să fii conștient de tot ceea ce ai fost pentru mine. dar sunt deja șase luni de când tot aștept un semn de apreciere din partea ta.

nu-s dumnezeu, dar pur și simplu nu mi se pare corect ca eu să stau să plâng în fiecare noapte gândinu-mă la iubirea ce ți-o port ție, care ai fost mereu prins într-o altă relație. eu te iubeam când tu iubeai pe altcineva și în timpul ăsta mă mințeai și te mințeai cu noi.

vreau să fii conștient de ceea ce ai făcut, de cum m-ai distrus. dar atitudinea ta mă dezgustă, pur și simplu nu poți să înțelegi...

știu că, în câțiva ani o să vezi și tu iubirea ca pe ceva sacru între două persoane și o să realizezi ce ai avut cândva doar pentru tine. știu asta, nu bănuiesc, știu! testat și verificat.

iubirea e scopul vieții mele, nu o să încetez să mă înjosesc pentru a o simți a mea.

sper totuși la acea iubire înălțătoare

niciodată nu e prea mult?

deoarece sunt stuentă a facultății de inginerie electrică din cadrul universității tehnice din cluj napoca, cu o restanță, ar fi trebuit să aștept să văd dacă am loc în cămin după ce s-au distribuit locurile integraliștilor. dacă rămânea loc aveam și eu o masă, un scaun și un pat în minunatul cămin 3, din observator. ca orice om conștiincios m-am dus la cazări în fiecare zi de dimineață până la sfârșitul programului ca să-mi cerșesc, ca un caine flămând, locul. evident, în fiecare zi, câinele lepros era împins cu piciorul. cine nu scoate banu, nu-i servit. înjosită ca în săptămâna aceea nu m-am simțit niciodată în viața mea. în final, ultima persoană cazată, evăr, am fost eu. de ce? nu-mi explic, îi vedeam cazăndu-se zeci e gușteri cu zeci de restanțe.

am fost martoră la o grămadă de excrocherii.

a venit o tipă de la master: "am venit să mă cazez"

fosta prodecană, nu înțeleg exact care e rolul dumneaiei în cazări, ne explica nouă că vine să se asigure că primesc cămin toți cei ce merită, îi răspunde că ieri s-au cazat masteranzii.

studenta: ”am fost ieri aici și am fost trimisă acasă”

reprezentant al facultății: ”nu trebuia să pleci, acum nu mai sunt locuri în căminul 4 numai în 3 ”

studenta: ”cum aidică? mie mi se spune să plec, că nu se fac cazări, să vin a doua zi, și acum îmi spuneți că nu mai am loc? ”

reprezentant al facultății: ”trebuia să stai ieri s-ți iei locul, acum l-ai pierdut”

studenta: ”acum nu mai am loc nici în 3 nici în 4?”

reprezentant al facultății: ”nu”

WTF? acum un minut i-ai zis la fată că o cazezi în căminul 3....

bun, la discuția asta am fost martoră, cine știe câte or mai fi fost.

cât timp stăteam pe acolo, îmi zice reprezentantul facultății ceva de genul: ”crezi că vrea domnul administrator să te cazeze după câte probleme i-ai făcut anul trecut?” ridic suspect din sprânceană și îi răspund: ”despre ce vorbiți? ne-am înțeles foarte bine”.

căminul nostu e în renovare. la 1 ocotombrie nu era disponibil, numai în 20 octombrie erau disponibile etajele 5, 4 și 3. pe mine m-au cazat la etajul 2. undeva în jurul datei e 1 noiembrie aud că se fac din nou cazări la noi în cămin. merg luni, mă amână pe marți când m-a amânat pe miercuri. deoarece nu mă pot învoi de la job când au ei chef, am rugat-o pe o colegă să mă cazeze. şi i-a povestit ei cum am vrut eu să-i dau mită şi l-am filmat cu telefonul şi nu ştiu ce abureli! mă tot întreb care or fi rostul acestor născociri....

dragostea, animal de companie

nu-s prima şi cu siguranţă nici ultima care-şi aruncă ani din viaţă la gunoi. ani investiţi în sentimente. da, recunosc că exagerez când spun că nu mi-au adus nimic bun, am învăşat multe împreună, ne-am schimbat, am crescut, ne-am maturizat. ăsta era oare rostul? să ne dezvoltăm până când ne dăm seama că suntem prea diferiţi pentru a mai continua relaţia? nu trebuia să creştem împreună această dragoste a noastră?

tu nu ştii

că mă gândesc la tine în fiecare minut al zilei.

apreciaţi-ne!

lasă "honey" că dacă nu mă apreciezi tu, mă apreciez io sângură sau... m-or aprecia alţii.

deci, am un job de tot câcatu' pe care-l port de-o săptămână jumate. cică io-s angajată pe şase ore deci, în mod normal la 14:30 sau la şi 45 ar trebui să o tulesc în varză (cu tot cu pauza de masă care încă nu ştiu dacă îi de juma' de oră sau de patrujcinci de min pt că încă aştept să văd contractu'). aha... ce ziţeţi de 18? nu sună mai bine ca 14:30?

asta bineînţeles când nu am laboratoare, că aşa ne-a fost învoiala: cică mă angajează pe şase ore ca să pot găta facultatea. da da, de fapt ca să mă poată plăti mai putin. dară că mi-i ciudă că stau cât altu' ce-i pe opt şi câştig cu mult mai puţin, mă tăt gândesc ce-aş putea face cu diferenţa aia de bani...

ioooi, i-aş putea strânge până la vară, iar după licenţă mi-aş putea permite un eurotrip boem.

eniuei, ziua mea începe la şase jumate dimineaţa şi se gată musai la unşpe, alfel mi-i greu să mă trezesc aşa devreme. alţii lucră numa opt ore, şi-mi amintesc cum se victimizau şi-mi spuneau cât de greu li-i lor că ei lucrează. iar eu care stăteam toată ziua trebuia să mă simt vinovată că fac "fiţe" când el vine obosit de la lucru. şi mă simţeam, că am zis că mi-a veni şi mie rândul şi m-or înţelege şi alţii pe mine la fel cum i-am înţeles şi eu.

tu stai opt ore la lucru, pe ceas, io stau câte unşpe.

tu când ajungi acasă ai mâncare în frigider, io tre să stau să mă gândesc ce să-mi fac şi să mă apuc de treabă

tu nu mai ai de citit cursuri şi de făcut laburi, eu trebuie să-mi găsesc timp să-mi includ şi astea-n program

tu nu trebuie să te epilezi pe picioare

ţie îţi ia cinci minute să-ţi faci manichiura, mie zeci

pe tine nu te doare burta/pi...tpalacu' în timp ce faci toate astea

şi amu tăt io să mă simt naşpa din cauza ta? da în puii mei, timpu meu când vine??

în seara asta îs foarte supărată pe bărbati aşa că mi-am turnat un pahar de vin şi mi-am pus o rochie pe mine. îi plin de oglinzi la mine acasă (stau în chirie cât timp se renovează căminul) şi mă tăt mir cât de bine arăt. jur, arăt bine! m-am bucurat exact două minute cât m-am fâţâit printre oglinzi, că apoi am ajuns în bucătărie unde mi-am dat seama că tre să-mi fac de mâncare şi să-mi spăl cratiţele. asta ni-i oare soarta? să nu putem să ne bucurăm ca suntem frumoase că ne strigă bucătăria sau ne freacă creierii ceva bărbat ce nu munceşte şi nu va munci în veci cât noi?

răceală

nu ştiu cum am reuşit eu să mă răcesc în ultimele zile când soarele era pe cer şi ne încălzea cu aproape 30 de grade. la fel de dubios mi se pare cum tocmai ieri, când a fost concertul scorpions la cluj, a început adevarata toamnă cu frig şi ploi.

nu-s eu mare fană scorpions, dar îmi era dor de un concert mare, mai ales că le-am ratat pe toate celelalte: metallica, iron maiden, bon jovi şi care or mai fi fost. de la ei îmi place să ascult "wind of change" şi "rock you like a hurricane", la fel ca restul lumii, mă gândesc.

oricum mi-am zis că bani pe bilet nu dau, dacă se întâmplă să ajung voluntar mă duc, dacă nu, nu. nu ştiu dacă să mă bucur sau nu că am primit această şansă, indeea principală e că am murit de frig. eu sunt un om foarte sensibil la firg, dacă mi-i frig nu pot sa văd nimic frumos în jurul meu şi nu pot să mă bucur de ceea ce mă înconjoară. pot să spun doar ce am văzut: oameni frumoşi, din generaţia părinţilor mei, oameni ce au aşteptat acest concert de zeci de ani. atmosferă de vis pe piesele lente cu sute de mii de luminiţe.

mare mare păcat de frig. am reuşit să mai colectez o răceală peste cea existentă deja :(.

am fugit acasă înainte de a asculta cele două piese pe care mi le doream de la acest concert, acestea fiind lăsate doar pentru bis.

oricum mă bucur că am văzut live nişte legende rock şi că am ajuns să păşesc pe cluj arena.

prima săptământă

mă gândeam că măcar în prima săptămână o să fiu în stare să scriu impresii despre job în fiecare seară. vroiam tare mult să scriu despre prima zi, însă am ajuns acasă şi nu ştiam cum să fac să ajung mai repede în pat să dooooorm.

şi cum azi e vineri, deci am fost la lucru, iar paharul de vin e gol, mizez pe ziua de mâine, că-i sâmbătă şi vine pofta de bloggărit!

cartea vieţii

ultima săptămână înainte să încep capitol nou în viaţa mea.

începând cu luni, 3 octombrie o să încep să lucrez. adică pe bune, cu contract de muncă şi toate cele şi încă job pe profilul facultăţii pe care trebuie să o termin cumva la vară. deci gata cu joburi penibile de max 3 săptămâni. gata cu fiţele gen: "nu-mi mai place, nu mă mai duc".

ce simt faţă de toată aventura ce urmează? păi, frică şi panică. habar nu am cum o să fie, dacă pot să îmbin jobul cu şcoala (dacă alţii au putut eu de ce nu aş putea?). totul devine din ce în ce mai real şi mă ia cu ameţeală.

cum mi-ar plăcea să-mi petrec această ultimă săptămână de "libertate"? în primul rând să dorm. şi cum nu am avut niciodată probleme la capitolul asta, totul e "pe sistem". mi-i cam dor de vechile vremuri, când ieşeam cu fetele, ne ameţeam bine şi ne apucam de combinat tipi. asta aş vrea să fac. mereu chestia cu combinatul îi o soluţie pentru mine, nu am înţeles niciodata de ce.

totuşi, e o diferenţă între "ce vreau" şi ce "ce pot". îmi pare tare rău că vara asta mi-am tot făcut planuri să ies cu o grămadă de lume dragă mie, din dej, şi nu am reuşit!

de ce e îmi e tot mai greu să mă reîntânlnesc cu prietenii care odata îmi erau foarte dragi? parcă între dej şi cluj ar fi un hău!

cu ce se spală trădarea?

am încercat de atâtea ori să te iert numai petru a putea sta lângă tine şi să fim cum eram. îmi amintesc perfect cum eram. total nepotriviţi, dar când te priveam în ochi ştiam că eşti al meu şi eu a ta, îmi era suficient să ştiu atât şi puteam să mor în acel moment.

post de fufă

ok ştiu că-s minunată!

înţeleg eşti super impresionat de spiritul meu ludic, că te atrage gândirea mea pacifistă şi eco, că nu te aşteptai să fiu aşa sensibilă şi să iubesc tot ce mişcă.

înţeleg că te topeşti după zâmbetul meu şi că visezi mereu că-mi mângâi coapsele.

gata, mi-aţi demonstrat-o cu toţii că-s sexi şi că nu am motive să fiu frustrată că n-am ţâţe.

vă mulţumesc tuturor pentru că m-aţi făcut să am încredere în mine.

ACUM: lăsaţi-mă dracului în pace, TOŢI, măcar o zi....

acum

Şi-am ajuns să nu fiu capabilă să-mi mai vad sufletul, să nu ştiu ce mai simt!

fericire

mi-e frică de fericire ca de dracu! ştiu că nu vine niciodată singură şi ştiu că în mine nu mai încape triteţe din aia ce vine după ea! chiar dacă am avut-o chiar aici, în mâinile mele, puteam să o sorb, să mă imbăt cu ea, am privit-o în ochi ca pe un duşman şi am dat cu ea de pământ! vroiam să o vă spartă, să dispară, să nu mai fie nimic...

acum vreau doar un super-glue!

mai?

şi pe când credeam că-i gata, că nu se mai poate, că am ajuns la capătul puterilor, ce se întâmplă? mi se demonestreză că se poate şi mai rău, că mai am lovituri de primit, că ăsta-i numai începutul.

da fraţilor, întotdeauna se poate mai rău, răul la rău trage, şi orice maximă despre zile negre cum se transformă în şi mai negre este adevarată!

după ultimul episod de pe planul sentimental am vrut să-mi focusez energia pe planul semi-profesional până să încep alt serial despre viaţa-mi amoroasă.

aşa că am luat în mână o foaie şi un creion şi-am început să-mi desenez visul. îmi creştea inima văzând că prinde contur. am privit foaia din toate părţile şi mi-am zis: "e perfect"!

dar... a pus cineva mâna pe foaia mea perfectă şi s-a şters la fund cu ea, trăgând apa după fără nicio fărâmă de regret, fără să-i pese cât suflet am pus eu în drămuirea ei.

am rămas cu un singur gând: "unde?"

dacă nici acolo, nici dincolo nu pot, nu-i locul meu, atunci unde pizda mă-sii? UNDE?

durerea

m-ai făcut să simt că oraşul mă strânge, clujul meu drag, clujul la care am visat toată viaţa. l-ai convins să mă sufoce, am ajuns să-l urăsc, să fug de el. am ajuns înapoi de unde am plecat: o fetiţă tristă într-o cameră goală de mine, o cameră pe care, deşi am trăit în ea ani buni, nu am simţit-o niciodată a mea. înapoi la jurnalul decepţiilor. înapoi la viaţa-mi goală.

la mulţi ani!

înainte să încep balivernele propriu-zise vreau să le urez "la multi ani" tuturor celor ce au nume de flori, să aveţi un an plin de soare!

mie, de obicei, nu-mi plac onomasticile. de ce să venerz nu ştiu ce om ce, cică, ar fi fost sfânt la viaţa lui? şi de aia mă cheamă pe mine cum mă cheamă? ne... nu-mi place gândirea asta. dar, această sărbătorire e un pic altfel. nu-i cu sfinţi, deşi e o sărbătoare religioasă. astăzi sărbătorim florile, şi curajul lor de a se arăta soarelui. şi, bineînţeles, persoanele care, zi de zi, aduc recunoştinţă acestor fiinţe gingaşe purtându-le numele.

trebuie să mă obişnuiesc cu ideea că, de florii, nu se felicită numai florinele şi florinii ci şi daliile, lăcrămioarele, cameliile, crinele, violetele, vioricile, zambilicile, etc. în prostimea mea era să clachez şi încă destul de naşpa. mă sunase o prietenă ieri, că cică să ieşim duminică că îi ziua ei şi face cinste. eu, în gândul meu, cum dracu' să fie ziua ei? dar accept, cum să nu accept? după ce am închis telefonul, ţuşti pe facebook şi-mi confirm că nu-i ziua ei. o fi nebună? treaba ei, "beutura"-i gratis, ce-mi pasă? până la urmă, azi dimineaţă, am realizat că pe prietena mea o cheamă dalia, şi că dalia e o floare şi am început să mă gândesc: câţi cunoscuţi, pe care nu-i cheamă florin/a, trebuie să felicit?

neputând să-mi răspund am ales această cale, mai uşoară, şi anume acest post, pentru a le putea ura tuturor onomastică fericită!

papucii

ăă, deci faptele-s clare, nu mai are rost să exemplific ce s-a întâmplat. acum vreau să pun doar accent pe ceea ce simt în legătură cu această decizie a lui.

în mod normal ţi-aş zice că eşti copil, dar, doamne, copiii din ziua de azi au o luciditate în gândire încât încep să-mi regret generaţia.

eşti... "netrăit", ştiu că nu-i un cuvânt, dar exprimă bine ceea ce gândesc. nu cred că "neexperimentat" s-ar potrivi mai bine.

jur că îmi laşi, câteodată, impresia că toată viaţa ţi-ai trăit-o închis, izolat de tot ce înseamnă viaţă. doar nu-i fi fost ceva deţinut din ăla "special", foarte periculos, pe care îi ţin ăia în cuşcă. de obicei ăia-s condamnaţi la moarte, dar tu încă mai ai puls. poate-ai evadat...

sau... şi cred că aici o nimeresc: eşti un răsfăţat! "vai, dar nu cumva să te rănească cineva, puiu' mamii"

zău că ai fi numa' bun drept cobai pentru ăştia ce fac cercetare în sociologie.

nici nu ştii câte nopţi nedormite am trăit încercând să te înţeleg, să mă pun în locul tău, să nu mă arunc spre concluzii pripite, să fac să fie totul bine, să nu fiu afurisita colerică ce acţionează din impuls.

ştii prea bine că "îmi pare rău" nu-mi sunt cuvinte străine. ştii prea bine că nu am un ego atât de mare încât să nu recunosc că am greşit, că nu-s atât de orgolioasă încât să nu-mi văd defectele.

da, da, culegem ce semănăm, ce să-i faci? futu-i mama mă-sii de proverb şi cine l-o inventat!

da' io înţeleg, înţeleg că, din moment ce, nu ştii ce e durerea, copil crescut în puf, nu ai cum să fii conştient de suferinţa ce mi-ai putut-o provoca.

nu dau doi bani pe faptul că nu ştii dacă mă iubeşti sau nu. ştiu unde vom ajunge şi ţi-am zis: "nu te voi aştepta!"

blogul

da, am avut momente în care mi se părea aiurea să-mi tot scriu necazurile, frustrările sau fericirile pe blog. de ce să ştie toată lumea că azi m-am trezit cu faţa la cearceaf şi-mi vine să-i înjur pe toţi?

asta gândeam, până nu demult, când am avut o revelaţie... bine, de fapt am ascultat pe cineva povestind întâmplări de viaţă şi m-am simţit foarte aproape de persoana respectivă deoarece şi mie mi s-au întâmplat aproximativ aceleaşi lucruri şi am dobândit aceleaşi învăţăminte în urma acelor întâmplări.

mă gândesc că noi, comunitatea cititorilor de bloguri suntem un fel de AA. ne soarbem o parte din energie găsind oameni care să ne semene, care să gândească ca noi, iar on-lineul ne ajută enorm să ne găsim.

o să curgă cu baliverne, pentru că le am. le am pentru că m-am îndrăgostit de viaţă şi pentru că m-am îndrăgostit de viaţă am câştigat o energie ce mă împinge mereu să fac cumva să fiu fericită şi când plouă şi suflă vântul şi e frig şi mă simt respinsă de toată lumea.

o să curgă cu baliverne pentru că vreau să insuflu această energie si celor din jurul meu.

o să curgă cu baliverne pentru că vreau să cunosc oameni ce-mi seamănă!

să balivernăm, dară!

aş vrea să te întâlnesc, iubitule!

daca pot să-ţi simt prezenţa înseamnă că nu eşti departe. câteodată eşti aşa de viu în mine, încât te caut în ochii oricui mi-e aproape. o să te caut, o să te caut până te găsesc!

încă una de pe tren

azi m-am trezit cu un singur gând: să mă văd acasă, la dej, în faţa maşinii de spălat îndesând haine! rău îi când se strică maşina de spalat de pe etaju' tău şi nu poţi face niciun mişmaş ca să speli la alt etaj!

fiind împinsă de visu' ăsta, mă trezesc io în gară la trenu' de 14:28 (tren cu care nu m-am mai dat veci pururi). toate bune şi fumoase, până văd trenu': ruginit, etajat, cu toate uşile deschise şi cu luuuumeeee, lume multă cu şi mai multe bagaje. ok, îmi fac curaj, urc şi-mi explodează în nări un miros de caş, caş din ăla adevărat, miros ce persista în fiecare vagon, şi lumea vorbea despre "mărs la uăi", şi se stătea în picioare sau peste bagaje.

cred că am mai scris, dar o să repet, în tren întotdeauna sunt locuri, trebuie doar să ai răbdărică, să răzbaţi printre bătrâni şi praşcalăi, şi bineînţeles, să întrebi zâmbind oriunde vezi loc gol, dacă nu cumva e liber.

după ce mi-am găsit loc, nu m-am mai simţit deranjată de miros, mi-am adus aminte de copilărie când o ajutam pe oma să prepare laptele de la "uăi". ştiu că pentru telemea şi urdă trebuia să fiu prezentă, pentru că sunt preferatele mele!

oma? mda... aşa îi spun eu bunicii mele de la ţară, de când eram mică. se pare că eram ceva super-geniu şi primele mele cuvinte au fost în germană, sau o fi greşit "barza" adresa, sau am rămas setată pe limba ce o utilizam în viaţa anterioară ( există o mare probabilitate să fi fost hitler). oma înseamnă bunică în germană, şi mi s-a făcut dor de ţăranii mei (de ce sună wrong spus aşa?) poate reuşesc să-l conving pe tata să mă lase să conduc până la ei.

visul nostru

e frumos să visezi cu ochii deschişi, însă e mult mai frumos să visezi vorbind cu cineva despre "ce vom face", chiar dacă ştim că nu avem şanse să obţinem ce ne-am propus, pe moment o să ne simţim bine, puternici, vom avea lumea la picioare!

totuşi, care erau şansele să avem amândouă acelaşi năcaz?

important e să încercăm, poate, poate reuşim!!!

teamă

mi-e teamă că nici măcar de dragul lui nu o să te pot uita!

cugetare

la ora asta, târzie în noapte, pentru mine, pentru alţii e, probabil, dimineaţă devreme (06:13, ar fi fost 05:13, dar acum trecem la ora de vară, yeeey!!), mă roade o cugetare: de ce nutella din străinătate e muuult mai bună decât nutella de la noi?

saaaaluuuuut, lume!

gata, mi-am propus să revin pe blog! tare mult mi-a lipsit, însă, de fiecare dată când simţeam nevoia să mă exprim în "public" nu îmi găseam motivarea necesară aşa că am tot adunat în mine tot felu' de frustrări.

nu contează asta acum. trebuie să ne încrustăm memoria cu momentele frumoase care ne-au făcut fericiţi, cum or fi ele, mari sau mici!

încep cu cel mai recent: "ora pământului". vă spun sincer nu ştiu care îi diferenţa între "festivalul

luminii", "ziua pământului" şi chestia de azi, dar eu m-am bucurat, pentru că a fost un bun prilej de a scoate aparatul din casă!

deci aşa arăta piaţa unirii, adică aia cu matei corvin!

înainte de stingerea luminilor:

după stingere:

acum, să explic ce reprezintă poza, nu de alta, dar dacă nu mi se zicea nici eu nu mă prindeam!

lumânările sunt aranjate sub forma hărţii pământului, iar mai în spate, oamenii ce ţin în mâini candele sunt aranjaţi într-un 60 gigantic.

au mai fost jonglerii cu focul:

şi să nu-i uit pe oamenii frumoşi ce ne-au încântat cu chitările lor:

ăăăă, vroiam să mai zic o chestie: să mă pupe în fund toţi cei ce au zis despre aparatul meu, nikon d3000, că nu e în stare să facă poze cu iso 1600. aproape că v-am crezut, ni, vedeţi? POATE. atât.

vreau să devin zână

vreau să devin zâna, zână adevărată!

povestea a început demult, cam pe când aveam vreo 7 ani şi au început să apară rând pe rând verişorii mei. acum sunt 6 în total, cu vârste cuprinse între 14 şi 4 ani şi toţi mă adoră, nu ştiu de ce, ştiu doar că, atunci când vine vremea să ne luăm "la revedere" le văd feţele pline de regret sau lacrimi, în funcţie de vârstă. îmi place să mă joc cu ei şi să le citesc poveşti, accept orice rol: supererou, monstru infriorător, caluţ, prinţesă, de toate. nu ştiu cum de reuşesc să mă prostească să le indeplindesc toate poftele.

în clasa a 12-a mi-am căpătat reputaţia de zână din cauza pozei de album. nu aveam coroniţă, baghetă si rochiţă roz, însă aveam parul lung, lung şi multe, multe bucle, fapt pentru care diriga mi-a scris în album ceva de genul: "nu ştia dacă să devină programator sau zână".

acum ştiu: vreau să fiu zână, zâna tuturor copiilor!

şi acuma să vă fac şi pe voi să plângeţi! (eu ascult+vizionez pe "repeat" clipu' ăsta de juma' de oră şi am nevoie de şerveţele. domne trist poate să fie!)