simt că mi-au crescut aripi şi vreau să le folosesc. nu ştiu de ce am sentimentul ăsta pentru că nu mai am stabilitatea financiară pe care o aveam iar, ceea ce vine, ei bine, nimeni nu poate şti cum va fi. tu mi-ai spus că am aceste aripi şi vreau să zbor într-un loc unde nimeni altcineva să nu mai ştie de mine, să fim doar noi. să nu mă vadă nimeni cum plec, să-şi dea seama dupa un timp şi să realizeze că m-am evaporat in fericire, că sunt una cu ea. să nu trebuiască să le spun decăt: "sunt bine, nu-ţi face griji" şi să se mulţumească cu atât. vreau, vreau, vreau să ies din colivie, acum!
nu cred ca sunt cuvinte prin care să pot descrie ce om minunat este tatăl meu, dar sunt cuvinte prin care pot spune că sunt mândră că sunt fiica lui şi mă bucur enorm că îi seamăn.
cred că într-o zi cineva va realiza şi despre mine acest lucru, chiar dacă acel cineva va fi copilul meu.
aşa-s eu şi tata... nişte nenorociţi. aş putea da vina pe gene. avem multa dragoste de dat şi prea puţină de primit. iertam prea uşor, iar cei pe care-i iubim ne rănesc necontrolat.
nu înţeleg de ce nu am fost niciodata fetiţa care să-i sară în braţe când se întorcea din delegaţii. nici nu ştiu când l-am îmbrăţişat ultima dată sau dacă am făcut-o vreodată. dar nu asta regret cel mai mult.. ştiu că tata ar fi putut fi un pireten bun, care să mă sfătuiască şi să mă încurajeze când aveam nevoie, insă nu am ştiut niciodata cum să îi cer asta.
tata are mereu încredere în mine, nu înţeleg de ce. or fi genele alea... suntem nişte naivi amandoi.
te iubesc, tati!
