expoziţie

of... trebuia joi seara să postez un articol despre expoziţia asta, dar am ajuns prea târziu şi prea obosită acasă.

ideea e că am stat până târziu să o amenajăm frumos că urma să vină şi doamna udrea, printre alţi aleşi ai poporului.

totuşi mi-a plăcut faptul că în bastionul croitorilor am fost numai noi... cinci persoane şi am putut umbla pe unde am vrut!

deci... dacă vreţi să vedeţi ce am lucrat eu o după-masă întreagă, până după 12 noaptea sau pur şi simplu vă pasonează egiptul antic treceţi pe la baba novak!

o labă tristă

fiind mereu înconjurată de băieţi, am învăţat că există mai multe tipuri de labă (eu credeam că toate-s triste).

sfântul valentin pentru mine e ca o labă tristă. adică recunosc că îi foarte "folositoare" această sărbătoare tinerilor până în clasa a opta că no, poţi să vâri în rucsacul colegului/colegilor o felicitare cu o inimioară pe care să scrie "be my valentine", anonimă bineînţeles, iar apoi să aştepţi ca el să ghicească că-i de la tine şi să te pupe pe obraz. logic că, în cazul în care ghiceşte (adică dacă nu-i tâmpit că doar ştie ca te holbi la el de două ceasuri cu un motiv anume), îi spui că.... "pfu... asta?...um...îi un nimic... am dat la mai multi, aşa se face azi".

totuşi această sărbătoare este de o mare însemnătate şi pentru ăştia mai bătrânei (nu mă refer la cocalari că ăia nu-s trecuţi de clasa a opta, d.p.d.v. al dezvoltării intelectuale) numai că una negativă (remember last year?). ce nasol îi să vezi pe toate gardurile pozele cuplurilor în diferite ipostaze, să auzi pe la radio, tv şi orice altă sursă media că "azi îndrăgostiţii fac.../merg....", să vezi tarabe cu câini şi iepuraşi bot în bot (şi ăia au cu cine se pupa!!). până şi google-u' are inimioară! e frustrant. şi atunci VREI, vrei şi tu măcar o futuă de bombonică în formă de inimă.... dar nu-i cine să-ţi ofere. nu-ţi rămâne decât să îţi iei ciocolata în braţe şi să te uiţi la ştiri cum arată că toţi îs fericiţi, după care urmează filmul cu tematică...

şi normal, mai sunt şi cei care n-au nevoie de o zi a îndrăgostiţilor pentru că nu sunt chiar atât de singuri sau au absolvit a opta sau pur şi simplu trăiesc şi se bucură de o astfel de zi în fiecare moment al vieţii lor.

ce fac eu pe 14? haha... that's a secret you'll never know.

no bine no... hai că vă spun: învăţ pentru restanţe şi aştept dragobetele. nu-l aştept că am io fiţe de patrioată acum ci pentru că cică de dragobete se petrece miraculoasa luptă dintre iarnă şi primăvară. o să mă duc afara şi o să urlu din toţi rărunchii: "mori iarnă, mori!!!".

aropo... ieri sau alaltăieri am ieşit afară şi mirosea a primăvară! aţi simţit? era cald, plăcut şi-am... răcit , oricum a fost fain !

pur si simplu: am tras!

le ştiam doar prenumele: laura şi laurenţiu. mi le-au comunicat cei doi coechipieri ai mei în timp ce stăteam să-i pândim. eram toţi la colţul vestic al clădirii unităţii din spatele căminelor din observator, acolo unde era, cândva, terenul de sport. colegii îmi erau chiar lângă zid, iar eu în spatele unui tufiş, vedeam perfect intrarea principală. în timp ce îmi pregăteam arma băieţii îşi pasau unul altuia sarcina de a apăsa trăgaciul. discuţia le-a fost întreruptă de sunetul armei mele. au amuţit instat şi şi-au întors privirile spre mine. am tras aer în piept şi am mai tras o dată. laura a fost prima în vizorul meu. o femeie frumoasă înaltă, păr buclat prins într-un coc tip banană. avea palton muştar pus pe umeri. nu i-am văzut decât profilul, dar a fost suficient să-mi dau seama că era o femeie frumoasă. în mintea mea aşa a rămas, aşa va fi mereu: o femeie frumoasă. îl ţinea pe laurenţiu cu braţul drept. s-a prăbuşit în tip ce braţul mângâia partea stângă a bărbatului. acum era pe jos, cu profilul stâng spre exterior, încă i-l mai vedeam. laurenţiu nici nu apucat să-şi dea seama ce i s-a întâmplat laurei căci a şi urmat-o. m-am întors spre colegii mei, aceştia erau încă muţi aşa că am plecat. m-am simţit vinovată maxim cinci minute, după care mi-am continuat rutina obişnuită.

sinusoida

dacă blogul meu ar fi o carte acum aş începe să scriu volumul doi. dacă până acum am scris despre ofuscări adolescentine, acum simt nevoia sa scriu despre cum mi-am dat seama că viaţa e pur şi simplu SIMPLĂ. staţi liniştiţi, o să urmeze şi volumul trei... căci doar ce urcă trebuie să şi coboare... mai putem spune că nu suntem înconjuraţi de matematică când vedem clar că viaţa e o sinusoidă? dar până la acel volum trei am de trăit o viaţă liniştită, sunt studentă, mă doare în pulă (doar nu-s la poli degeaba)!

oamenii vor răni mereu. dacă m-am resemnat cu ideea asta nu înseamnă că sunt şi de acord, însă ce pot face eu? de trăncăneli despre oamenii secolului nostru m-am săturat. suntem pe maxima negativă a sinusoidei, vom urca, încet, dar vom urca.