îmi povestea mama despre prima mea sesiune de shopping. aveam vărsta aia când ești suficient de mare încât poți să umblii și știi să vorbești (habar n-am cât e în cifre). dacă stau bine să mă gândesc, cred ca îmi amintesc întâmplarea. alimentara era la vreo 2 străduțe mai jos de blocul meu, mi-a dat un leu și eu trebuia să cumpăr sare. m-am dus voioasă cu leul meu în mână, i l-am întins vânzătoarei și am cerut sare, cred că am folosit și ceva formule de politețe, probabil "vă rog frumos" (îmi revin amintiri despre o întreagă poezie, cum mă punea mama să tot repet ce trebuie să spun). am început să plâng pentru că nu știam răspunsul la întrebarea: "câtă?". de unde era să știu eu câtă, nu știam exact ce înseamnă săptămâna viitoare, nu conștienitzam cât înseamnă o sută de grame, nici nu știam ce-s acelea grame așa că am început să plâng pentru că nu știam răspunsul. doamna de la alimentara mi-a pus în brate o punga mare de sare la vrac, de toți banii, abia am cărat-o după mine acasă, am impresionat-o pe mama cu forta mea, m-a luat în brate și îmi tot zicea: "vai, dar cum ai putut căra atâta? de ce nu ai luat mai puțin?". cred că am început iar să plâng pentru că știam că am făcut ceva greșit: nu am știut răspunsul la întrebarea vânzătoarei.

cam asta a fost prima mea experiență la cumpărături. nimeni nu mi-a furat niciun banuț, deși eram mică și neajutorată. în zilele astea, totul e calculat și monitorizat electronic. mă duc la cumpărături și mă gândesc că suma de pe bon e cea corecta, cum să mă fure un aparat atât de performant? știu eu mai multă matematică decât calculatorul? să fim serioși.

într-o zi, îmi spune al meu prieten să fiu atentă, să verific mereu bonul după ce cumpăr ceva, că el a fost la billa și în loc de o pungă de cipsuri, pe bon îi apăreau trei.  nu l-am luat tare în serios, mai mult din comoditate, iau marfa, plătesc, arunc bonul, îmi văd de viață. asta până câd am fost împreună la cora unde am pățit că pe raft era afișat un preț, pe bon altul. explicația ar fi fost, că nu au apucat să schimbe prețul în calculator. păi, nu scoate la vânzare, până nu știi că e totul în regulă!

cam ăsta e sistemul, poti fi furat cumpărându-ți o pâine. azi 50 de bani, mâine 2 lei, eu, tu, celălalt, și uite așa s-a mai descoperit o metodă de a face profit de pe urma noastră.

mă mai întreb doar: OPC-ul de ce există? pe cine apără?