e uşor să scriu în acea stare mizeră în care ştiu sigur că în jurul meu e doar negrul şi atât. e uşor când ştiu, când trăiesc într-o cutie...doar acele patru colţuri pe care le-am învâţat atât de bine. am trăit în acea cutie ani în care nici nu am îndrăznit să mă întreb dacă mai există ceva dincolo de membrana semi-transparentă prin care întrezăream deseori nişte umbre, eu o numeam perete. deşi eram foarte familiară cu ale mele colţuri puteam zări mereu un element nou...când mă plictiseam schimbam colţul. aceeaşi rocadă, aceeaşi pioni, aceleaşi poziţii...până la furtună. acea furtună de lacrimi ce în timp a dăunat membranei, au creeat o spărtură până dincolo. nu mai există umbre, e agitaţie, nu mai sunt cărări ce să unească doar patru puncte, sunt autostrăzi ce duc spre un necunoscut ce nu l-am putut întâlni în cutiuţa mea.
mi-e frică?
da.
merg pe ele?
da.
(de la mishu am luat ideea cu autostrăzile)

Mishu Calian - Viteza Sangelui Meu

e ca şi capitalismul... trebuie să existe acel moment de cădere pentru a avea de unde ne înălţa.