am făcut un mic exerciţiu, ceva de genu' "hai să văd, dacă eu nu dau niciun semn... tu dai?" şi rezultatul este cel la care m-am aşteptat. nu are rost să mă lungesc la concluzii, pentru că nu ar schimba cu nimic situaţia, dar mă revoltă naivitatea mea. am văzut la zuzu că se întreabă ce e mai trist: "să realizezi că nu mai eşti copil sau să te minţi singur că încă ai rămas". încă mi se mai întâmplă să cred în idealuri copilăreşti şi în tot felul de clişee. mă indignez şi mă cert mereu când îmi dau seama că acele lucruri în care credeam chiar nu există. nu e trist să realizezi schimbarea, e revoltător, dar nu trist. în schimb cei ce se mint că au rămas copii mi se par demni de milă.

weekend-ul acesta am fost din nou la şcoala vieţii, fără să vreau, evident. mi s-a predat lecţia despre singurătate. priveam singurătatea ca pe o pedeapsă, ca pe ceva de care trebuie să te fereşti. o priveam cu frică. dar singurătatea nu e deloc aşa, când eşti singur eşti liber, liber să faci ce vrei, cum vrei, când vrei. am observat că rezolv mai multe treburi singură, când nu depind de nimeni, când nu e nimeni care să mă întârzie.

bubu: vii să visăm împreună?
bibi: visăm mâine pentru că azi trebuie să mă scarpin...
bubu: atunci lasă că visez singur.

mi-e bine şi aşa. accept.



tatiana stepa - cina oamenilor singuri