când mă gândesc la vara sufletul meu îmi imaginez un lac în care oameni aruncă pietre după pietre lăsând undele să-şi găesească singure liniştea.


ştii cum îi atunci când începi să nu mai crezi? îşi intră universu' în rol futându-ţi un dos de palmă din fundu' grădinii de-ţi întoarce direcţia cu o sută optzeci de grade. no, exact asta am păţit eu primăvara asta.

am crescut ca un copil atras de paranormal, ocult, neconvenţional. ajunsă la vârsta stomacului părăsit de fluturi, am început să acord mai multă atenţie palpabilului şi am uitat de satisfacţia întrebărilor: "unde merg norii?".

vă mai amintiți donnie darko? să fi avut vreo șaișpe ani când l-am văzut prima dată. nu cred că am înțeles mare lucru atunci dar mi-a rămas în minte imaginea asta cu "canalul". 


nu m-am gândit niciodată că aș putea simți asemena energii canalizate atât de clar înspre cineva. naiba știe, poate a fost doar o boare de vânt mai cald dinspre direcția lui exact în momentul acela când mi-am ridicat capul din pământ și l-am văzut. primăvara au loc tot felul de fenomene meteorologice ce ne influențează emoțional, astenii și alte cele. poate eram amețită de rabie (cu o seară înainte mă mușcase un câine) și am  început să văd canale energetice plutind prin aer. toate aceste suprapuneri de coincidențe m-a făcut să văd această forță. mi-am dorit să merg pe calea îndrumată de ea, să descopăr și să aprofundez proveniența ei. nu îmi păsa cine este, cum este, vroiam doar să descopăr ce este.

tot ce am reușit să descopăr a fost faptul că asemenea trăiri, de cele mai multe ori, vizează un singur personaj.