cat de tare? de la an la an mai tare...
acum trei ani, după ce am venit în frankfurt, într-o seară în care orașul își vedea liniștit de viața privată de după muncă, eu încă mai eram la birou ca să încerc să umplu cu trudă lacunele pe care necunoașterea limbii mi le lăsa în urmă. în acel peisaj învăluit de-o liniște resemnată îmi apare o notificare cu numele tău pe telefon. tu, cel pe care-l așteptam de opt ani să-mi de un semn, mi-ai aparăut din senin, în sfarșit în notificari. era doar o notificare a aplicației de chat care mă informa că ai început să folosești și tu aplicația asta. am intrat de nenumărate ori în fereastra de chat în care la o simplă apăsare a ecranului te aduceam mai aproape de mine, acolo unde te așteptam să te întorci de atâția ani. aici unde știu eu că ți-e locul dar tu încă ți-l cauți.
ce era să fac eu cu această notificare? îmi promisesem că nu-ți mai cerșesc atenția, iubirea nici atât. la puțin timp după asta aceeași notificare, de pe altă aplicație. ce înseamnă toate astea? de ce eu te văd și tu nu? de ce pentru tine povestea noastră nu a însemnat nimic iar pe mine m-a marcat pe viață?
pentru că n-am avut putere sa scriu la fix zece, dar toată vara m-am gândit la amărâta aia care acum zece ani în locul ei prefarat din tot universu'-i minuscul, vama veche era abandonată de cel căruia i-a dăruit inima. "în fiecare zi", ăsta e răspunsul întrebarii pe care nu mi-o adresează nimeni. "în fiecare zi, asta în zilele bune când nu e de mai multe ori pe zi", atât de des mă gândesc la tine, cel care mi-ai furat șansa la o viață (s)în/din/cu/pentru(/s) iubire.
ahahaha o mai știți pe proasta aia cu galbenul ei verde care se credea nul? mno vreau sa vă mai zâc... s- o ajuns... excact acolo une a-ți văzut-o voi, adică exact acolo unde o vrut ea să o videț... mhehehehe. știu să vă zic toate astea pentru că io-s aia. îs proiectant în electroenergetică pentru al cincilea cel mai mare aeroport din europa, fraport din frankfurt pe main, germania. doamne cum sună asta... dacă îmi ziceai acum zece ani despre asta, adică fix după absolvirea faculății aș fi zis că ...
când ești cunoscătoare de legi ale naturii î-i ești recunoscătoare pentru puterea-i infinită de a-ți desfășura utopia în acest timp și spațiu.
lipsa controlului asupra propriului haos este ceea ce ne împinge să alegem să trăim o viață aleasă de alții când avem puterea de a ne crea propria poveste.
haos-ul e sumbru, negru și infernal. în haos domnesc toate friciile și sentimentele.
amintiri ale sentimentelor.
nimic
totul
destul
suficient
''suntem nepoatele vrăjitoarelor pe care ați ratat să le ardeți''
sâmbătă, 6 iulie 2019
comentarii (1)
un citat hip de pe fb-ul zilelor noastre. pă ingliș, evident, doar cine să se mai ocupe la noi de protejarea moștenirii primite de la surorile noastre primordiale?
de când mi-o dau pe bullshit-uri new age am început să am curaj să-mi las viața în mâinile destinului. la întrebarea: ''da' totuși, eu cine sunt?/de unde vin?/ ce mi-am propus viața asta? am primit răspuns: ''ești creatorul''. holly shit! poți alege să fii exact cine vrei tu să fii. no și de aci începe distracția: cine vreau să fiu când pot să fiu oricine? am fost năcăjită rău să am asemenea responsabilitate pe umeri. ăsta pare așa un task mai potrivit pentru niște zei, gen... dumne...zeu!
am învățat că, decât să te lupți împotriva unui sistem, mai bine îi cauți și-i repari fisurile. am hotărât să mă joc. sunt mădă hruban și accept provocarea de a-mi împlini destinul.
am crescut într-un cuib de vrăjitoare. din punctul meu de vedere vrăjitoarele au fost primii energeticieni ai planetei. mie mi-a fost mult mai ușor să înțeleg vrăjitoria aplicând cunoștințele de fizică cuantică și energetică pe care le-am dobândit până acum. ''liniștiți-vi-ți'', dragi bărbați: vrăjitoarele există, voi le-ați creat.
ce este o vrăjitoare? well... o femeie. pot și bărbații să fie vrăjitori, bineînțeles însă forța creatoare a bărbatului este alimentată altfel față de forța creatoare a femeii. ca să vezi, femeia, cărând după ea portalul creator, uterul, este direct conectată la generator. creația se naște prin durere pentru că așa i-a spus dumnezeu evei: ''în dureri vei naște copii''. evident, lecție învățată din fitness, te doare când rupi bucăți din tine ca să te dezvolți. nouă femeilor ni se activează puterile de la prima sângerare. bărbații, orbiți de invidia puterii noastre ați reuțit să ne înhibați sufletul ca unui pui căruia îi tai aripile cu brutalitate în loc să fiți recunoscători pentru accesul în universurile noastre pe care vi-l permitem iubindu-vă. ne-ați ars de vii, ne-ați pus să cerem îndurare și acum ne mirăm de ''abominațiile naturii''.
cel mai probabil stau eu prea drept și judec strâmb dar întrebarea asta mi-a rămas mereu în negura neclarității: cum mama naibii să te aștepți să dai viață unui personaj mistic ce trăiește doar în imaginația ta arzând femei istețe fără să te gândești că această acțiune ar putea avea vreo consecință?
îi ceva cu anii fără soț. 2019? ăsta pare a fi doar un an de umplutură până aparele marele 20-20. așa am zis și de 2007 despre care am ajuns să scriu că a fost ''cel mai fain an evăr''. amu' om vedea, duoamne agiută-i să fie ''ce trăbă''!
anul 2018 l-am început pe la sfârșitu' lu' februarie - începutu' lu martie (normal că eu funcționez după alte calendare). cu o depresie. mă părăsise iubitu' pentru mă-sa.
evident că panicile mi-au umbrit toată existența instant. e dureroasă ruptura despărțirii de un prieten și no, cu foștii în waaay to awkward să rămâi prieten.
martie- aprilie am început să mă enervez și-am găsit ambiția să pun capăt acestui ciclu de întrebări fără răspuns. mi-am făcut curaj să văd răspunsuri. de ce mi se întâmplă ceea ce mi se întâmplă? de ce mă mușcă câinii de cur noaptea-n creierii munților? de ce atrag doar relații și bărbați de câcat?
aprilie- mai îmi acceptasem deja statutul de femeie singură la aproape treizeci de ani și-am început să-mi focusez atenția spre mine. am avut șansa să-mi redescopăr visele și am început să alerg spre ele.
iunie- iulie am hotărât să mă opresc din a-mi căuta scuze. îmi era frică să mișc orie singură, am căutat parteneri: în iubit, o fujit. în prieteni, or strâmbat din nas.
august- sepetembrie i-am dat drumul la activitate. singură, singurică cu inima cât un purice cu un bagaj de îndoieli. am ajuns la capătul labirintului. de acum sunt conștientă.
octombrie- noiembrie am îneput să înțeleg și să accept religia și m-am apropiat de shamanism.
decembrie: am apucat să-mi disciplinez enegiile emoțiilor prin kickbox.
ianuarie-februarie: m-am ambitionat să continui să-nvăț să mă dau cu placa
2019, bine ai venit!
oare am ajuns să ne fie atât de frică de noi înșine încât căutăm validări în orice secundă a existenței noastre chiar cu riscul de a ne pierde autenticitatea?
are rost viața dacă o trăim prin perspectiva altcuiva? fiecare dintre noi avem un mesaj de transmis acestei lumi, de ce să ne încetinim evoluția jucând roluri ce nu ne potrivesc?
te iubesc și mi-e atât de ușor să-ți spun asta pentru că mă iubesc pe mine, iar noi suntem unul și același. m-ai ajutat să mă descopăr, să mă accept și să mă iubesc.
da, ştiu, nu e cel mai reuşit instantaneu, dar fata asta este cât se poate de autentică şi asta-l face perfect.
lucrând în ultimii ani într-un mediu destul de ostil: "de ce ai părul verde, de ce ai tauaje şi pierce-uri, de ce eşti bisexuală?" m-am hotărât să arăt lumii că pot avea succes fiind exact ceea ce sunt.
chestia asta cu autenticitatea mi-a venit aşa, ca un joc. la sfârşitul iernii, după o despărţire debusolatoare am întâlnit un tip. la primele întâlniri îmi derulam în minte toate "mădă, ai grijă să nu fi aşa şi pe dincolo". m-am simţit falsă, tot ce puteam gândi era: "ce să-i placă la ăsta dacă nu mă vede cum sunt eu?" de fapt, întrebarea ce trebuia să mi-o pun era: "tu mai ştii cine şi cum eşti?"
recunosc, ştiam doar fragmente despre mine. alături de el, dorindu-mi să mă cunoască m-am descoperit eu pe mine. atâta doar că eu, văzându-mi potenţialul m-am îndrăgostit de mine şi el nu.
locul unde soarele răsare de două ori.
dintre toate piscurile masivului, două se înalță atât de mult, încât soarele răsare de după primul și dispare după al doilea, urmând să răsară încă o dată și să lumineze din nou, de data asta pentru tot restul zilei, acoperișurile caselor din rimetea.
prima oară m-au atins razele plăpmânde ale dimineții în vara lu' 2013. habar n-aveam ce mi se întâmplă, ştiam doar că e bine şi că mai vreau. am alimentat în doi acea energie feerică până ne-a explodat în faţă. am rămas doi copii ce şi-au distrus propria creaţie cu frică.
mi-au trebuit cinci ani să înţeleg cine este inamicul basmelor cu prinţi şi prinţese şi viaţă veşnică: FRICA.
din fericire, la piatra secuiului soarele răsare şi a doua oară, mai puternic şi mai hotărât. i-am simţit magia în această primăvară târzie. ştiam că vine, nu mi-a fost frică, l-am îmbrăţişat cu căldură, era aşteptat.
soarele meu, sursa mea de energie, esenţa vieţii. nicicând altcândva nu m-am simţit eu pe mine cum m-am văzut şi acceptat în prezenţa lui. a fost ca o operaţie pe creier. pot să jur că am simţit cum îmi decupează cutia craniană cu flexul şi mi se plimbă prin creier ajutându-mă să mă descopăr. când am plecat a rămas arzând un arc electric de 57 de km.
aşa forţe e bine să le lăsăm deconectate (de frică) sau merită să le creştem până atingem veşnicia?
nici anul trecut nu m-a lăsat mai moale cu lecţiile de viaţă. privind în retrospectivă a fost anul în care ar fi trebuit să-mi cer scuze că am trăit până acum într-un mediu academic, educat şi cu bun simţ. cum adică nu eram conştientă că se fură şi că există libidinoşi în spatele oamenilor în costum şi cravată cu doctorate?
da, îmi cer scuze dragi participanţi la lecţia vieţii lu' 2017 că eu în generală şi-n liceu nu am umblat prin cercuri vicioase, am stat la şcoală şi mi-am învţat lecţiile din manuale drept urmare am lipsit la "lecţia vieţi" adio 2017!
un tânăr, în naivitatea lui, va răspune întrebării "ce regrete ai în viață?" cu "nu am niciun regret, am făcut mereu ceea ce mi-am dorit și ce am crezut eu de cuviință". știu asta pentru că mi-e o atitudine familiară. acum, am ajuns în acel moment în care să-mi număr regrelete și cel mai adânc și apăsător este:
1. AM TĂCUT. dracu știe din ce motiv am un zvâc acerb pentru corectitudine. când văd și aud că cineva vrea să facă ceva nasolească mă activez zici că cineva tocmai mi-o lovit copilu'. însă, odată cu trecerea timpului și traversarea munților de provocări ale vieții am învâțat că un om matur își stăpânește pornirile și tace. mânia este un lucru rău și trebuie suprimată. lecții învățate prost, foarte prost! din cauza acelorași frici ce-mi vâjâiau capul iar și iar: că poate greșesc eu, că "mă râde" restu', că o să rămân fără prieteni. este foarte ok să simt, să mă enervez și să-mi spun punctul de vedere clar și răspicat, fără ascunzișuri și șușoteli de țațe!
2. AM UITAT. odată cu pierderea unor relații am uitat de ideologia relației respective. am uitat despre așteptările mele de la oamenii respectivi, de sentimentul pe care mi-l doream să îl am alături de ei. un lucru ce mi se pare o lecție total pe de-a-ntorsul: chestia asta că nu trebuie să ai așteptări de la oameni, că trebuie să îi accepți cum îs și să te dezvolți alături de ei. nu-s de acord, sorry! dacă îs om pe pula mea și știu ce vreau de la viață, și mai ales știu ce-mi aduce fericire, de ce trebuie să-mi pierd timp și energie lângă oameni ce nu îmi pot oferi ceea ce eu am nevoie? oamenii îs greșiți nu ideile mele. datoria mea este să caut, să caut, să caut. îs convinsă că dacă mă duc în celalat colț de lume voi găsi, cu greu, oameni care să se fi dezvoltat le fel ca mine.
mi-au tuns șuvițele verzi din păr, nu prea scurt, căci doar cât de urâtă este o femeie cu părul scurt. evident, o femeie feștită verde în cap nu poate să exprime altceva decât disperearea după pulă.
mi-au pus sutien, scopul lui principal este de a acoperi sfârcurile. sânii trebuie acoperiți ca o rană, e rușinos să ai mameloanele la vedere. ideea e că, dacă tot îmi bandajez rușinea, de ce să nu o fac cu cât mai mult burete? trebuie să las impresia că aș putea alăpta o cireadă întregă doar cu o țâță. asta doar pentru alimentarea fanteziilor sexuale ale bărbaților: un sfârc îi dizgrațios, probabil pentru că te propulseasă puțin către realitae, dar niște sâni grotești sunt acceptați și încurajați. nu avem vreun rol mai important în activitatea noastră zilnică decât acela de a alimenta fanteziile bărbaților.
"nude-ul" este culoarea acceptată pentru unghii și gri-ul pentru haine. orice pată de culoare pe care o port îmi strigă disperarea după pulă, chiar dacă eu tânjesc după pizdă. orice: o eșarfă la gât, niște colanți, pantaloni sau tricouri nu mai vorbim. albul sau negrul la haine denotă o eleganță aparte, un statut, e pentru doamnele cu bani iar eu trebuie să-mi respect locul în societate și să mă pierd în peisajul gri muncitoresc.
despre culorile de pe piele nici nu are rost să vorbim, sunt categoric interzise tatuajele. acum îmi place cicoarea, pentru că-i o proastă îndrăgostită de macul roșcovanul. măcar atât, încă nu au interzis muzica bună. nu e promovată sau încurajată, dar măcar nu e interzisă, încă.
condiția cicorii, a femeii proaste ce visează la prințul salvator pare a fi cea mai ușoară carte de jucat în ziua de azi. parcă suntem încurajate să ne agățăm de o poveste bieștiută de veacuri și să o cântăm la infinit. a avea visuri, idealuri, idei, gânduri proprii este de neconceput, doar niște intemperii în calea împlinirii bărbatului.
așa arată iluzia unei lumi "open minded". așa arată o societate intelectuală care și-a depășit condiția animalică.
acum cinci ani eram băgată de niște colegi de birou într-o cămăruță îngustă unde ne adunam noi să dezbatem una-alta și mi se zicea: "bravo mădă, ai coaie!". mă apărasem doar în fața unui șef abuziv surprizându-l cu un răspuns simplu: "nu!"
acum, mă gândesc... ce dracu de coaie puteam să am la vremea aia? copiliță de pe băncile facultății, căutându-și un rost în viață.
trăiam înconjurată de mii de frici. îmi era frică să nu greșesc față de oameni căci mi-i doream prieteni. îmi era frică de prieteni să nu cumva să mă marginalizeze. îmi era fircă că o să rămân fată mare până la adânci bătrâneți. să nu mai vorbesc: îmi era frică să nu dezamăgesc pe plan profesional căci îmi doream o carieră de succes.
dacă atunci aveam coaie, acum, când singura mea frică e să nu-mi pierd identitatea, ce am?
"a face lucrurile doar de dragul păstrării aparențelor și pentru a fi considerat partea morală și implicit superioară este semn de lașitate" - osho
m-am născut într-o epocă a schimbării continue. picarea comunismului și instaurarea capitalismului, la nivel social asta îi un fel de ieșirea dintr-o zonă restrictivă, ordonată, impusă de alții la "libertate" sau mai precis, cel puțin din punctul meu de vedere: anarhie.
se marșează mult pe acceptarea oricărei idei neconvenționale, abstracte și rebele fără a se pune accent pe esența lucrurilor, fără a se cântări dacă acceptanța este benefică sau nu.
nu mi se pare un mare priviliegiu această "libertate". aș putea trăi la fel de bine și fără piercinguri, tatuaje sau păr albastru. suntem prizonieri ai societății prin lucruri mai subtile, din păcate.
nicio regulă învățată de la bunici sau de la părinți nu se mai aplică. mă simt ca un ablutofob împins într-un bazin cu apă: descurcă-te sau mori. niciun mal, nici măcar o insulă. dau din mâini constant și când prind o gură de aer o numesc "fericire".
am crescut înconjurată de femei, spre norocul meu, toate cam nebune. îs călită, știu ce le duce capu'. "bau-bau"-ul relațiilor prin anii '90 era personajul mistic: "soacra", reprezentată de persoana mamei băiatului.
cine poartă în ziua de azi acest rol?
probabil vremurile astea a demasculinizării bărbaților generației noastre le fac pe mamele de băieți puțin mai molcome în critici la adresa persoanei cu care se întâlnesc odraslele lor. poate sunt eu mai pregătită de nebuniile lor având tone de informație înmagazinată în subconștient din poveștile auzite în copilărie.
am aterizat de niște sărbători pascale cu prietenul la ceva cabană pe niște coclauri, împreună cu părinții lui. ca să nu zic că după ce ne-am băgat în pat la somn o venit mă-sa să-l învelească (dormeam vreo 12 în încăpere)! eram fix lângă, lipită de el!! nici nu am știut cum să reacționez, o fi fost ceva mișcare de marcare a teritoriului, naiba știe. mi-am zis doar: "cine-s io să judec? fiecare cu relațiile lor parentale".
când te duci cu pretenu' în oraș să îți facă cunoștință cu oamenii apropiați, cu care o arde el aiurea de obicei și apare o fătucă și-i fute un dos de palmă urlând: "coae, n-ai mai dat niciun semn!" cum reacționezi? ok, îți marchezi memento-ul, îmi arăți că ești o persoană împortantă în viața lui, dar, măcar de dragul lui, încerci să mă accepți și pe mine.
tipa era vară-sa, cică. niciodată nu m-a întrebat ce mai fac sau măcar să mă privească. își marca teritoriul pălmuindu-mi prietenul de fiecare dată când ne întâlneam toți trei,
când îți spune iubitul că are ca și prieten bun o tipă ce nu vrea să te cunoască niciodată , cum reacționezi? ok, aveți voi relația voastră de "bros", dar, măcar de dragul lui, încerci să mă accepți și pe mine.
ne-am întâlnit cu gagica, nu s-o obosit, măcar din politețe, să mă întrebe ce mai fac sau măcar să mă privească.
acum serios, cine sunt fătuțele astea și de unde mama zmăului tot apar? și mai ales: de ce sunt încurajate să se comporte mai rău ca niște soacre afurisite?
am înțeles că lumea în secolul ăsta e dată peste cap, că nu-i normal să facem copii la 40+ ani și că ne sar instinctele maternale din țâțâni. dar, pentru numele lui dumnezeu, comportându-ne ca niște "mama bear" cu apropiații noștri nu îi deloc ok. par ei mai pămpălăi, bărbații secolului nostru, însă sunt sigură că o astfel de protecție le este dăunătoare. mai ales dacă, nici noi la rândul nostru, nu stăpânim domeniul relațiilor prea bine.
când mă gândesc la vara sufletul meu îmi imaginez un lac în care oameni aruncă pietre după pietre lăsând undele să-şi găesească singure liniştea.
ştii cum îi atunci când începi să nu mai crezi? îşi intră universu' în rol futându-ţi un dos de palmă din fundu' grădinii de-ţi întoarce direcţia cu o sută optzeci de grade. no, exact asta am păţit eu primăvara asta.
am crescut ca un copil atras de paranormal, ocult, neconvenţional. ajunsă la vârsta stomacului părăsit de fluturi, am început să acord mai multă atenţie palpabilului şi am uitat de satisfacţia întrebărilor: "unde merg norii?".
vă mai amintiți donnie darko? să fi avut vreo șaișpe ani când l-am văzut prima dată. nu cred că am înțeles mare lucru atunci dar mi-a rămas în minte imaginea asta cu "canalul".
vă mai amintiți donnie darko? să fi avut vreo șaișpe ani când l-am văzut prima dată. nu cred că am înțeles mare lucru atunci dar mi-a rămas în minte imaginea asta cu "canalul".
nu m-am gândit niciodată că aș putea simți asemena energii canalizate atât de clar înspre cineva. naiba știe, poate a fost doar o boare de vânt mai cald dinspre direcția lui exact în momentul acela când mi-am ridicat capul din pământ și l-am văzut. primăvara au loc tot felul de fenomene meteorologice ce ne influențează emoțional, astenii și alte cele. poate eram amețită de rabie (cu o seară înainte mă mușcase un câine) și am început să văd canale energetice plutind prin aer. toate aceste suprapuneri de coincidențe m-a făcut să văd această forță. mi-am dorit să merg pe calea îndrumată de ea, să descopăr și să aprofundez proveniența ei. nu îmi păsa cine este, cum este, vroiam doar să descopăr ce este.
tot ce am reușit să descopăr a fost faptul că asemenea trăiri, de cele mai multe ori, vizează un singur personaj.
fabula cu gâscanul și pisica mititică o știți? n-aveți de unde să o știți că-i poveste triunghiulară cu personajul principal proasta satului. întrebarea e: cine a găsit papucii auriți ai gâscanului?
bă nuj, am ajuns atât de retardată încât nu numai că nu mai înţeleg care-i faza cu bărbaţii dar mă simt pe nul şi cu femeile!
unele "pisi" din viaţa mea înţeleg prin maturitate ceva de genul: "cum adică îmi ceri să te ajut după ce ani la rând mi-ai tot dat, mi-ai tot dat? grow up!". apoi, din nou, mă văd doar replicând: "decât matură ca voi mai bine copil ca mine!"
serios, fiţi, în pula mea, conştiente de faptul că orice om are probleme, poate mai light dar poate chiar mai grele ca ale voastre. oricine are frământări zi de zi şi cu toate astea, omu' ăla îşi dereglează programul şi îşi alocă timp să-ţi asculte ţie problemele. îşi dă din energia proprie încercând să-ţi ridice moralul, să te ghideze spre urma de speranţă pe care tu nu eşti capabilă să o vezi, fără a cere nimic în schimb.
cam trei tipologii de astfel de vampiri energetici pot să identific în anturajul meu:
1. tipa aia ce-mi povesteşte cât de mişto îi viaţa ei şi ce tâmpită eşti tu că-ţi trăieşti viaţa cum ţi-o trăieşti şi-ţi zice constant că musai tre să faci ce face ea. orice idee ai exprima, evident e de câcat. îi expui altă idee şi asta ii de câcat, dar are ea una mai bună: aia ce i-ai zis-o iniţial, dar acum îi a ei şi îi genială! aşa se alimentează ea cu energia ta, lăudându-se constant şi făcându-te să te simţi un rahat prăjit în ploaie, deşi nu ai niciun motiv să te simţi aşa. după întâlnirea cu ea eşti terminată.
2. tipa ce mereu îi nefericită cu viaţa ei. vorbiţi miliarde de ore despre tot felu de soluţii şi apoi îţi dai seama că nu are nicio minimă intenţie de aş-i depăşi condiţia. visează, se alimentează cu energia ta că tu eşti omu' ce se zbate ca un peşte pe uscat pentru împlinire şi atât. când îi ceri să te asculte îţi va spune că "eşti o dramatică" şi nu-ţi va da vreodată un cuvânt de încurajare sau apreciere.
3. tipa aia ce pare normală atâta doar că, îţi dă un pahar cu apă, îi dai sfântul graal, îţi dă un pahar cu apă, îi dai sfântul graal. îi ceri un pahar cu apă cu lămâie: face figuri, îi ceri şi tu nişte graal, gata divorţ! cum ai îndrăznit?
deci da... conductorul de nul: galben-verde e preferatul meu, probabil pentru că e în două culori sau pentru că are o combinaţie cromatică mişto. mădălinuţa: mereu pe nul, niciodată pe fază!
plină lumea de bărbați iar eu, până la vârsta de douăzecișișapte de ani, nu am fost în stare să găsesc unul potrivit pentru mine.
sună a cuvinte de reproş din partea mamei, bunicii, mătuşilor şi a multor femei incapabile de a înţelege realitatea relaţiilor prezentului.
nu ştiu alte relaţii cum sunt şi nici nu mă interesează. ştiu cum au fost relaţiile mele, ştiu cine sunt şi ce pot oferi şi categoric ştiu ce merit lângă mine. cel mai important este că am viziunea relaţiei dorite şi nu mă voi linişti până nu voi găsi omul care îmi poate oferi exact ceea ce caut.
nu, nu am întâlnit un om care să aibă suficientă răbdare să stea pe lângă mine suficient de mult timp astfel încât să ajungă să spargă zidul primei impresii. sunt un om cu filtru aplicat şi nu-mi pare rău. dacă vrei să vezi ce şi cum îi cu mine, just stick around and you'll find out. pe testate, cam două săptămâni îi ia unui om să se ataşeze, apoi se sperie şi se îndepărtează.
e un drum greu şi întortocheat, plin de obstacole, dar simt că sunt aproape!
a wise naked and drunk twentysix old woman on vama veche's nudists beach once said: "THE LESS YOU THINK, THE LESS YOU GET!"
