acum cinci ani eram băgată de niște colegi de birou într-o cămăruță îngustă unde ne adunam noi să dezbatem una-alta și mi se zicea: "bravo mădă, ai coaie!". mă apărasem doar în fața unui șef abuziv surprizându-l cu un răspuns simplu: "nu!"

acum, mă gândesc... ce dracu de coaie puteam să am la vremea aia? copiliță de pe băncile facultății, căutându-și un rost în viață.
trăiam înconjurată de mii de frici. îmi era frică să nu greșesc față de oameni căci mi-i doream prieteni. îmi era frică de prieteni să nu cumva să mă marginalizeze. îmi era fircă că o să rămân fată mare până la adânci bătrâneți. să nu mai vorbesc: îmi era frică să nu dezamăgesc pe plan profesional căci îmi doream o carieră de succes.

dacă atunci aveam coaie, acum, când singura mea frică e să nu-mi pierd identitatea, ce am?  

"a face lucrurile doar de dragul păstrării aparențelor și pentru a fi considerat partea morală și implicit superioară este semn de lașitate" - osho