un tânăr, în naivitatea lui, va răspune întrebării "ce regrete ai în viață?" cu "nu am niciun regret, am făcut mereu ceea ce mi-am dorit și ce am crezut eu de cuviință". știu asta pentru că mi-e o atitudine familiară. acum, am ajuns în acel moment în care să-mi număr regrelete și cel mai adânc și apăsător este:


1. AM TĂCUT. dracu știe din ce motiv am un zvâc acerb pentru corectitudine. când văd și aud că cineva vrea să facă ceva nasolească mă activez zici că cineva tocmai mi-o lovit copilu'. însă, odată cu trecerea timpului și traversarea munților de provocări ale vieții am învâțat că un om matur își stăpânește pornirile și tace. mânia este un lucru rău și trebuie suprimată. lecții învățate prost, foarte prost! din cauza acelorași frici ce-mi vâjâiau capul iar și iar: că poate greșesc eu, că "mă râde" restu', că o să rămân fără prieteni. este foarte ok să simt, să mă enervez și să-mi spun punctul de vedere clar și răspicat, fără ascunzișuri și șușoteli de țațe!

2. AM UITAT. odată cu pierderea unor relații am uitat de ideologia relației respective. am uitat despre așteptările mele de la oamenii respectivi, de sentimentul pe care mi-l doream să îl am alături de ei. un lucru ce mi se pare o lecție total pe de-a-ntorsul: chestia asta că nu trebuie să ai așteptări de la oameni, că trebuie să îi accepți cum îs și să te dezvolți alături de ei. nu-s de acord, sorry! dacă îs om pe pula mea și știu ce vreau de la viață, și mai ales știu ce-mi aduce fericire, de ce trebuie să-mi pierd timp și energie lângă oameni ce nu îmi pot oferi ceea ce eu am nevoie? oamenii îs greșiți nu ideile mele. datoria mea este să caut, să caut, să caut. îs convinsă că dacă mă duc în celalat colț de lume voi găsi, cu greu, oameni care să se fi dezvoltat le fel ca mine.