nici anul trecut nu m-a lăsat mai moale cu lecţiile de viaţă. privind în retrospectivă a fost anul în care ar fi trebuit să-mi cer scuze că am trăit până acum într-un mediu academic, educat şi cu bun simţ. cum adică nu eram conştientă că se fură şi că există libidinoşi în spatele oamenilor în costum şi cravată cu doctorate?
da, îmi cer scuze dragi participanţi la lecţia vieţii lu' 2017 că eu în generală şi-n liceu nu am umblat prin cercuri vicioase, am stat la şcoală şi mi-am învţat lecţiile din manuale drept urmare am lipsit la "lecţia vieţi" adio 2017!
un tânăr, în naivitatea lui, va răspune întrebării "ce regrete ai în viață?" cu "nu am niciun regret, am făcut mereu ceea ce mi-am dorit și ce am crezut eu de cuviință". știu asta pentru că mi-e o atitudine familiară. acum, am ajuns în acel moment în care să-mi număr regrelete și cel mai adânc și apăsător este:
1. AM TĂCUT. dracu știe din ce motiv am un zvâc acerb pentru corectitudine. când văd și aud că cineva vrea să facă ceva nasolească mă activez zici că cineva tocmai mi-o lovit copilu'. însă, odată cu trecerea timpului și traversarea munților de provocări ale vieții am învâțat că un om matur își stăpânește pornirile și tace. mânia este un lucru rău și trebuie suprimată. lecții învățate prost, foarte prost! din cauza acelorași frici ce-mi vâjâiau capul iar și iar: că poate greșesc eu, că "mă râde" restu', că o să rămân fără prieteni. este foarte ok să simt, să mă enervez și să-mi spun punctul de vedere clar și răspicat, fără ascunzișuri și șușoteli de țațe!
2. AM UITAT. odată cu pierderea unor relații am uitat de ideologia relației respective. am uitat despre așteptările mele de la oamenii respectivi, de sentimentul pe care mi-l doream să îl am alături de ei. un lucru ce mi se pare o lecție total pe de-a-ntorsul: chestia asta că nu trebuie să ai așteptări de la oameni, că trebuie să îi accepți cum îs și să te dezvolți alături de ei. nu-s de acord, sorry! dacă îs om pe pula mea și știu ce vreau de la viață, și mai ales știu ce-mi aduce fericire, de ce trebuie să-mi pierd timp și energie lângă oameni ce nu îmi pot oferi ceea ce eu am nevoie? oamenii îs greșiți nu ideile mele. datoria mea este să caut, să caut, să caut. îs convinsă că dacă mă duc în celalat colț de lume voi găsi, cu greu, oameni care să se fi dezvoltat le fel ca mine.
mi-au tuns șuvițele verzi din păr, nu prea scurt, căci doar cât de urâtă este o femeie cu părul scurt. evident, o femeie feștită verde în cap nu poate să exprime altceva decât disperearea după pulă.
mi-au pus sutien, scopul lui principal este de a acoperi sfârcurile. sânii trebuie acoperiți ca o rană, e rușinos să ai mameloanele la vedere. ideea e că, dacă tot îmi bandajez rușinea, de ce să nu o fac cu cât mai mult burete? trebuie să las impresia că aș putea alăpta o cireadă întregă doar cu o țâță. asta doar pentru alimentarea fanteziilor sexuale ale bărbaților: un sfârc îi dizgrațios, probabil pentru că te propulseasă puțin către realitae, dar niște sâni grotești sunt acceptați și încurajați. nu avem vreun rol mai important în activitatea noastră zilnică decât acela de a alimenta fanteziile bărbaților.
"nude-ul" este culoarea acceptată pentru unghii și gri-ul pentru haine. orice pată de culoare pe care o port îmi strigă disperarea după pulă, chiar dacă eu tânjesc după pizdă. orice: o eșarfă la gât, niște colanți, pantaloni sau tricouri nu mai vorbim. albul sau negrul la haine denotă o eleganță aparte, un statut, e pentru doamnele cu bani iar eu trebuie să-mi respect locul în societate și să mă pierd în peisajul gri muncitoresc.
despre culorile de pe piele nici nu are rost să vorbim, sunt categoric interzise tatuajele. acum îmi place cicoarea, pentru că-i o proastă îndrăgostită de macul roșcovanul. măcar atât, încă nu au interzis muzica bună. nu e promovată sau încurajată, dar măcar nu e interzisă, încă.
condiția cicorii, a femeii proaste ce visează la prințul salvator pare a fi cea mai ușoară carte de jucat în ziua de azi. parcă suntem încurajate să ne agățăm de o poveste bieștiută de veacuri și să o cântăm la infinit. a avea visuri, idealuri, idei, gânduri proprii este de neconceput, doar niște intemperii în calea împlinirii bărbatului.
așa arată iluzia unei lumi "open minded". așa arată o societate intelectuală care și-a depășit condiția animalică.
acum cinci ani eram băgată de niște colegi de birou într-o cămăruță îngustă unde ne adunam noi să dezbatem una-alta și mi se zicea: "bravo mădă, ai coaie!". mă apărasem doar în fața unui șef abuziv surprizându-l cu un răspuns simplu: "nu!"
acum, mă gândesc... ce dracu de coaie puteam să am la vremea aia? copiliță de pe băncile facultății, căutându-și un rost în viață.
trăiam înconjurată de mii de frici. îmi era frică să nu greșesc față de oameni căci mi-i doream prieteni. îmi era frică de prieteni să nu cumva să mă marginalizeze. îmi era fircă că o să rămân fată mare până la adânci bătrâneți. să nu mai vorbesc: îmi era frică să nu dezamăgesc pe plan profesional căci îmi doream o carieră de succes.
dacă atunci aveam coaie, acum, când singura mea frică e să nu-mi pierd identitatea, ce am?
"a face lucrurile doar de dragul păstrării aparențelor și pentru a fi considerat partea morală și implicit superioară este semn de lașitate" - osho
m-am născut într-o epocă a schimbării continue. picarea comunismului și instaurarea capitalismului, la nivel social asta îi un fel de ieșirea dintr-o zonă restrictivă, ordonată, impusă de alții la "libertate" sau mai precis, cel puțin din punctul meu de vedere: anarhie.
se marșează mult pe acceptarea oricărei idei neconvenționale, abstracte și rebele fără a se pune accent pe esența lucrurilor, fără a se cântări dacă acceptanța este benefică sau nu.
nu mi se pare un mare priviliegiu această "libertate". aș putea trăi la fel de bine și fără piercinguri, tatuaje sau păr albastru. suntem prizonieri ai societății prin lucruri mai subtile, din păcate.
nicio regulă învățată de la bunici sau de la părinți nu se mai aplică. mă simt ca un ablutofob împins într-un bazin cu apă: descurcă-te sau mori. niciun mal, nici măcar o insulă. dau din mâini constant și când prind o gură de aer o numesc "fericire".
am crescut înconjurată de femei, spre norocul meu, toate cam nebune. îs călită, știu ce le duce capu'. "bau-bau"-ul relațiilor prin anii '90 era personajul mistic: "soacra", reprezentată de persoana mamei băiatului.
cine poartă în ziua de azi acest rol?
probabil vremurile astea a demasculinizării bărbaților generației noastre le fac pe mamele de băieți puțin mai molcome în critici la adresa persoanei cu care se întâlnesc odraslele lor. poate sunt eu mai pregătită de nebuniile lor având tone de informație înmagazinată în subconștient din poveștile auzite în copilărie.
am aterizat de niște sărbători pascale cu prietenul la ceva cabană pe niște coclauri, împreună cu părinții lui. ca să nu zic că după ce ne-am băgat în pat la somn o venit mă-sa să-l învelească (dormeam vreo 12 în încăpere)! eram fix lângă, lipită de el!! nici nu am știut cum să reacționez, o fi fost ceva mișcare de marcare a teritoriului, naiba știe. mi-am zis doar: "cine-s io să judec? fiecare cu relațiile lor parentale".
când te duci cu pretenu' în oraș să îți facă cunoștință cu oamenii apropiați, cu care o arde el aiurea de obicei și apare o fătucă și-i fute un dos de palmă urlând: "coae, n-ai mai dat niciun semn!" cum reacționezi? ok, îți marchezi memento-ul, îmi arăți că ești o persoană împortantă în viața lui, dar, măcar de dragul lui, încerci să mă accepți și pe mine.
tipa era vară-sa, cică. niciodată nu m-a întrebat ce mai fac sau măcar să mă privească. își marca teritoriul pălmuindu-mi prietenul de fiecare dată când ne întâlneam toți trei,
când îți spune iubitul că are ca și prieten bun o tipă ce nu vrea să te cunoască niciodată , cum reacționezi? ok, aveți voi relația voastră de "bros", dar, măcar de dragul lui, încerci să mă accepți și pe mine.
ne-am întâlnit cu gagica, nu s-o obosit, măcar din politețe, să mă întrebe ce mai fac sau măcar să mă privească.
acum serios, cine sunt fătuțele astea și de unde mama zmăului tot apar? și mai ales: de ce sunt încurajate să se comporte mai rău ca niște soacre afurisite?
am înțeles că lumea în secolul ăsta e dată peste cap, că nu-i normal să facem copii la 40+ ani și că ne sar instinctele maternale din țâțâni. dar, pentru numele lui dumnezeu, comportându-ne ca niște "mama bear" cu apropiații noștri nu îi deloc ok. par ei mai pămpălăi, bărbații secolului nostru, însă sunt sigură că o astfel de protecție le este dăunătoare. mai ales dacă, nici noi la rândul nostru, nu stăpânim domeniul relațiilor prea bine.
când mă gândesc la vara sufletul meu îmi imaginez un lac în care oameni aruncă pietre după pietre lăsând undele să-şi găesească singure liniştea.
ştii cum îi atunci când începi să nu mai crezi? îşi intră universu' în rol futându-ţi un dos de palmă din fundu' grădinii de-ţi întoarce direcţia cu o sută optzeci de grade. no, exact asta am păţit eu primăvara asta.
am crescut ca un copil atras de paranormal, ocult, neconvenţional. ajunsă la vârsta stomacului părăsit de fluturi, am început să acord mai multă atenţie palpabilului şi am uitat de satisfacţia întrebărilor: "unde merg norii?".
vă mai amintiți donnie darko? să fi avut vreo șaișpe ani când l-am văzut prima dată. nu cred că am înțeles mare lucru atunci dar mi-a rămas în minte imaginea asta cu "canalul".
vă mai amintiți donnie darko? să fi avut vreo șaișpe ani când l-am văzut prima dată. nu cred că am înțeles mare lucru atunci dar mi-a rămas în minte imaginea asta cu "canalul".
nu m-am gândit niciodată că aș putea simți asemena energii canalizate atât de clar înspre cineva. naiba știe, poate a fost doar o boare de vânt mai cald dinspre direcția lui exact în momentul acela când mi-am ridicat capul din pământ și l-am văzut. primăvara au loc tot felul de fenomene meteorologice ce ne influențează emoțional, astenii și alte cele. poate eram amețită de rabie (cu o seară înainte mă mușcase un câine) și am început să văd canale energetice plutind prin aer. toate aceste suprapuneri de coincidențe m-a făcut să văd această forță. mi-am dorit să merg pe calea îndrumată de ea, să descopăr și să aprofundez proveniența ei. nu îmi păsa cine este, cum este, vroiam doar să descopăr ce este.
tot ce am reușit să descopăr a fost faptul că asemenea trăiri, de cele mai multe ori, vizează un singur personaj.
fabula cu gâscanul și pisica mititică o știți? n-aveți de unde să o știți că-i poveste triunghiulară cu personajul principal proasta satului. întrebarea e: cine a găsit papucii auriți ai gâscanului?
