petrică, îs caii pe noi!

după ce am coborât dezotientați din autocar, în ic ponor, au urmat niște runde de dezbateri aprige despre următorii pași. într-un final, decizia a fost luată, trebuie transportată logistica (mâncare, bere, tralala) nu cumva să-ngheţe ovarele în ea. în fine, cocluzia a fost că unii au luat-o pe jos, alţii pe sus, fiecare după puteri. umblau fel de fel de zvonuri că până la locaţie ar fi doar 3 km, apoi 10, apoi 30. nici la ora asta nu stiu exact ce distanţă e între ic ponor şi cetăţile ponorului. eu m-am numarat printre cei comozi care am aşteptat ceva transport. undeva pe la ora trei dimineaţa am ajuns să ne instalăm cortul! bineînţeles, după clasica păţanie: când te pişi pe întuneric tot tipul nimereşti în urzici! vă spun sincer n-o fost uşor nici pe maşină, dar important e că  într-un glorios final am ajuns să dorm. şi pe când îmi odihneam oasele şi creierul mai bine se aude topa, tropa, vum, vum. ce dracu'? mă petrică, (tentmate-ul) ce se întâmplă afară? petrică îndrugă ceva şi se întoarce pe partea cealaltă! se aude din nou: tropa, tropa, vum, vum, mihaha. petrică, îs caii pe noi!!! petrică: îs departe, aşe-i auzi tu că-s aci din cauză că stai cu urechea pe pământ. mă întorc mai linistita pe partea cealaltă, aud ceva de genul de pe afară: "o calcă pe mădă pe cap!", dar am zic că glumesc ăştia aiurea. dintr-o dată simt o potcoavă foaaaarte aproape de faţa mea. vreau să vă zic că am zburat afară din cort! văd nişte oameni adunaţi care-mi zic: ""mădă, uită-te-n spate!". mă întorc şi ce văd? nu unul, nu doi, nici măcar şase cai frumoşi, erau de-a dreptul nouă, nouă cai ce tropoteau printre corturile noastre! m-am alăturat şi eu grupului de refugiaţi şi am aşteptat cuminţi să se plictisească caii de noi. ah... si l-am văzut pe unul cum trece de-a dreptul printr-un cort, luându-l pe sus! noroc că nu era nimeni în el.
pot să zic cu mâna pe inimă că a fost printre cele mai tari excurii din viaţa mea! singurul regret ce-l am e că nu am avut aparatul foto cu mine. e o zonă superbă, numai bună de fotografiat!

de întors ne-am întors în remorca unui camion ceea ce face si mai faină experienta!

vacanţa

vacanţa mea a început in seara de 25 iunie, imediat după ce am aflat rezultatele susţinerii licenţei. a urmat o săptămână de aşteptare şi relaxare...prin 0, bineînţeles. am aşteptat ca şi ceilalţi prieteni şi colegi ai mei să termine cu nebunia licenţei şi să plecăm la mare!!!
vorbeam aiurea despre cum nu există viaţă după licenţă şi încercam să ne facem tot felul de planuri. am auzit un "hai să mergem la mare" şi duşi am fost, cel puţin cinci dintre cei care-şi doreau asta.aşadar în 3 iulie eram pe plaja goală din vama veche.cheers to us, the graduates!

a fost o vacanţă scurtă, dar suficientă, soarele ardea îngrozitor! ne-am întors la fix pentru summer course-ul BEST unde am petrecut două săptămâni de lucru, distracţie şi telenovele în căminul doi din observator. excepţia făcând-o savage trip-ul de la padiş, o excursie cu multe peripeţii. din păcate de acolo nu am poze :(.

unii oameni se mai interesează despre: zonă, traseu, etc. înainte de a pleca. eu... mi-am impachetat un tricou, un hanorac şi o pereche de iegări 3/4 (nici măcar nu am avut pantaloni lungi). mi-am luat sacul de dormit şi izolirul şi am pornit!

se pare că drumul până la padiş este destul de greu. am avut la dispoziţie un autocar care ne-a dus din cluj până în ic ponor (atât a fost drumul bun). pe drum, normal mai multe maşini, depăşiri, alea alea. la un moment dat se opreşte autocarul. noi toţi cu privirea aţintită pe geam. şoferul nostru era jos se certa cu doi indivizi... strigăte, zbierăte, urlete, noi cu emoţii... se aude de afara ceva de genu' "avem martori". cei din autocar nu ştim nimic... emoţii, ne mirăm, ne întrebăm, facem scenarii, haz de necaz. la un moment dat îl vedem pe unul dintre inamici că scoate o damigeană. mă gândeam...no, amu ne dă foc... se mai zbiară, ne mai holbăm, mirăm şi ne întrebăm. vedem că şoferul dă mâna cu inamicii, se urcă înapoi la volanul autocarului, închide uşa şi ne continuăm excursia. ce s-a întâmplat, care a fost problema, nici în ziua de azi nu am aflat!

mai mergem cât mai mergem... iar ne oprim! coloană în faţa noastră. evident, noi iar cu tot felul de filme, ce s-o mai fi întâmplat?
cei de la drumuri lucrează... am mai stat vreo juma' de oră ca să asistăm la turnarea nu-ştiu-ce-ului (ceva cu mult beton pe lângă drum). unii au avut de învăţat din asta, eu nu-s la construcţii, m-am plictisit!

într-un final, sau mai bine zis, într-un amurg ajungem la destinaţie: ic ponor. ne mirăm, ne întrebăm.... destinaţia noastră nu trebuia să fie padiş??? ba da... de aici începe o altă poveste, mult mai interesantă decât aceasta!

turn the page

tot am încercat să scriu despre vara asta şi nu-mi găseam nicicum cuvintele. asta până când am auzit cântând, cumva în surdină, la rock fm în mult prea draga noastră terasă, căminul 0, turn the page de la metallica. atunci mi-am dat seama că asta-i piesa verii sufletului meu. da' metallica, nu bob seger ca-n ăsta nu simt patosul.
bine, metallica e oricum formaţia mea de suflet, în orice stare aş fi tot găsesc o piesă de-a lor să-mi mângâie sufletul.
de când mi-am luat licenţa mi-am schimbat complet concepţia despre viaţă. mă simţeam ca un orb ce tocmai şi-a recăpătat vederea. vorbind la figurat, desigur căci eu devin mai oarbă pe zi ce trece, am ajuns la cifra magică de dioptrie -4 (patru ffs).

din 25 iunie când am avut susţinerea licenţei până azi am trăit cât pentru toţi ăştia patru ani de facultate.
am început să simt că trăiesc când m-am despărţit de prieten. simţeam că nu e ceea ce îmi trebuie, nu e ceea ce caut şi mi-am dat seama că nu am niciun motiv să "mă stabilesc". că trebuie să caut în continuare.
fiind pe drum şi tot căutând m-am lăsat sedusă şi m-am îndrăgostit în două secunde. apoi am râvnit ca o virgină după conexiunea trupească. simţeam o nevoie constantă de a trăi în păcat. asta până când echilibrul dintre dragoste şi pofta trupească a apus şi-a rămas doar nevoia. erau momente când mă simţeam ca o prostituată.tot bine mă simţeam. conta doar satisfacţia primită. asta până când a apărut gelozia, iar mai apoi plictisul de a tot alerga după o persoană, să-l convingi că "tu eşti". şi-a apărut scârba faţă de acel om. jocul seducţiei poate deveni foarte periculos dacă nu ştii să-l joci. trebuie să ştii exact când să refuzi, să faci pe indiferentul şi când să acorzi atenţie. nenea a jucat bine, până la un punct. am fost nevoită să-l intrerup în mijlocul faptelor şi să plec, îmi era lehamite de tot jocul ce se întâmpla între noi.
evident, am suferit, dar în toată acea suferinţă am încercat să-mi educ mintea. am încercat să o fac să înţeleagă că dacă tot rememorez atât părţi bune cât şi părţi rele despre acea idilă nu fac altceva decât să bat pasul pe loc. iar eu aveam nevoie să merg mai departe. şi am început iar să caut. mă mai gândeam ce-i drept,  dar încercam să depăşesc momentul, ţinându-mi mintea ocupată cu orice altceva. şi am reuşit, în trei zile eram complet vindecată. asta doar pentru că îmi găsisem alt resort de care să atârn.

cu o atitudine pozitivă şi cu noi vise eram deja din nou pe drum. am reuşit să mănânc o ciorbă în compania a trei bărbaţi (intenţionat am folosit acest termen, pentru a sublinia faptul că vorbim despre o altă categorie de vârstă) ce tot mişunau în jurul meu. eram prea obosită să-mi dau seama pe moment ce se întâmplă. după ce am realizat m-am simţit ca un rockstar! abia acum îmi dau seama ce jenantă trebuie să fi fost toată întâmplarea pentru ei.speranţe aveau cu toţii, nimeni nu ştia sigur nimic. eu aveam gândurile clădite de acasă, dar totuşi m-am umflat în pene când i-am văzut atât de vulnerabili.

aşadar am ales, ce va fi va fi! de data aceasta ştiu cum să acţionez în cazul în care nu iese bine, sau dacă voi simţi că nu-i ce trebuie. backup planul e pregătit deja ;)

și totuși

fiind în febra absolvirii stau și mă gândesc: "oare am crescut în vreun fel în acești patru ani?" uitându-mă un pic la viața mea, la așteptările mele mă apucă panica pentru că îmi dau seama că, mai mult sau mai puțin, sunt aceeași copiliță ce parcă tot așteaptă ceva. într-un fel e de bine, înseamnă că sunt consecventă, îmi plac și urăsc aceleași lucruri și oameni. așteptarea mea de la viață e tot aia, una singură și nici cum nu pot ajunge la ea... oare nu ar fi cazul să mă resemnez și să accept că probabil unii oameni nu sunt de rangul nobilelor sentimente? sunt obosită și mă copleșesc instinctele animalice. dacă aș ști că se mai poate, aș mai încerca dar, nu avem de unde să știm ce și cât se poate.

cum fură supermarketurile

îmi povestea mama despre prima mea sesiune de shopping. aveam vărsta aia când ești suficient de mare încât poți să umblii și știi să vorbești (habar n-am cât e în cifre). dacă stau bine să mă gândesc, cred ca îmi amintesc întâmplarea. alimentara era la vreo 2 străduțe mai jos de blocul meu, mi-a dat un leu și eu trebuia să cumpăr sare. m-am dus voioasă cu leul meu în mână, i l-am întins vânzătoarei și am cerut sare, cred că am folosit și ceva formule de politețe, probabil "vă rog frumos" (îmi revin amintiri despre o întreagă poezie, cum mă punea mama să tot repet ce trebuie să spun). am început să plâng pentru că nu știam răspunsul la întrebarea: "câtă?". de unde era să știu eu câtă, nu știam exact ce înseamnă săptămâna viitoare, nu conștienitzam cât înseamnă o sută de grame, nici nu știam ce-s acelea grame așa că am început să plâng pentru că nu știam răspunsul. doamna de la alimentara mi-a pus în brate o punga mare de sare la vrac, de toți banii, abia am cărat-o după mine acasă, am impresionat-o pe mama cu forta mea, m-a luat în brate și îmi tot zicea: "vai, dar cum ai putut căra atâta? de ce nu ai luat mai puțin?". cred că am început iar să plâng pentru că știam că am făcut ceva greșit: nu am știut răspunsul la întrebarea vânzătoarei.

cam asta a fost prima mea experiență la cumpărături. nimeni nu mi-a furat niciun banuț, deși eram mică și neajutorată. în zilele astea, totul e calculat și monitorizat electronic. mă duc la cumpărături și mă gândesc că suma de pe bon e cea corecta, cum să mă fure un aparat atât de performant? știu eu mai multă matematică decât calculatorul? să fim serioși.

într-o zi, îmi spune al meu prieten să fiu atentă, să verific mereu bonul după ce cumpăr ceva, că el a fost la billa și în loc de o pungă de cipsuri, pe bon îi apăreau trei.  nu l-am luat tare în serios, mai mult din comoditate, iau marfa, plătesc, arunc bonul, îmi văd de viață. asta până câd am fost împreună la cora unde am pățit că pe raft era afișat un preț, pe bon altul. explicația ar fi fost, că nu au apucat să schimbe prețul în calculator. păi, nu scoate la vânzare, până nu știi că e totul în regulă!

cam ăsta e sistemul, poti fi furat cumpărându-ți o pâine. azi 50 de bani, mâine 2 lei, eu, tu, celălalt, și uite așa s-a mai descoperit o metodă de a face profit de pe urma noastră.

mă mai întreb doar: OPC-ul de ce există? pe cine apără?

ce vreau de la dumnezeu

eu nu vreau ca dumnezeu sa îmi îndeplinească dorințele. vreau să mă facă să îmi dau seama că ceea ce îmi doresc îmi face sau nu bine.

azi, in fine, de ceva vreme, dar azi m-am hotărât că vreau ceva și tot astăzi această dorință mi s-a îndeplinit.

acum stau și mă tot gândesc e bine pentru mine sau nu?

24 martie, ziua mondiala a....

...luptei împotriva tuberculozei epidemice, conform wiki, însă pentru mine a fost o zi a respingerii. de parcă aș fi satana:

-te lepezi de satana?

- nu, mă lepăd de mădă!

ziua asta de sărbătoare a început cu mama. am fost până în dej și cum am intrat pe ușă mă ia mama cu "da' când pleci?"... ăă, amu am vinit, wtf? și-mi tăt explica cum am picat io intr-un moment prost și că n-are chef de mine așa că mi-am zis că-i mai bine să mă întorc la cluj.

pe drum îmi sun boyfriendu: ”ce faci diseara?”, poi că blablabla și bla bla bla, de unde am dedus că nici prin partea aia nu-s binevenită.

închid, sun si io o prietenă, ”că hei, ce faci, n-ai chef să ieșim?” poi că nu, ca de la 22 la 3 dimineața am planuri (nu vreau să știu), dar am putea să ne întâlnim undeva între 21:59 și 22:00. apreciez dar nu...

mă resemnez io și mă duc acasa, în cămin. nimeni în cameră, îmi pun pijamaua, pornesc serialu' și m-apuc să-mi fac niște sendvișuri calde cand deodată..... aud cheia în ușă și-un: ”oh, mădă, ești acasă, haha, um... ce faci?”, colegă-mea de cameră cu noua ”achiziție” în spatele ei.

da-n puii mei? cu ce v-am greșit de peste tot vă-ncurc? n-am voie să am și eu un loc al meu unde să zac liniștită?

that was a fuckin awkward day!