uite acum am timp...deşi am seminar doar de la 10, sunt trează de la 7(şapte). de ce? pentru că vreau să fac cât mai multe lucruri într-o zi. acuma să nu credeţi că mă apuc de învăţat, doar mai este până la sesiune...
deocamdată am reuşit să-mi schimb lenjeria de pat, azi noapte la doi (să nu aud comentarii, is dejeancă şi nu mi-i ruşine, la noi ceasu' îi doi nu două) îmi era prea lene, şi acum mănânc. mai ţineţi minte morala mamei de dimineaţă despre importanţa micului dejun? no...îi important.
cred că sufăr de PMS pentru că de câteva zile tot cu faţa la cearceaf mă trezesc. chiar şi în dimineaţa asta mă gândeam la cum îi lumea... ca pula! oooooooooo da... iar pula? "ce urât e pentru o fată să zică pula". nu dragă, tu eşti ăla naşpa ce nu poţi să înţelegi că pula nu mai îi demult organul masculin reproducător, la fel cum "mă-ta" nu e persoana care te-a purtat nouă luni în pâncete. dacă nu eşti în stare.... pula mea la ce să-mi bat capul cu tine?
tocmai am trezit-o pe timi... , sunt curioasă să văd dacă mă mai roagă vreodată să o trezesc... îmi era lene să mă ridic de pe scaun aşa că am aruncat cu lingura de lemn spre patul ei... şi a aterizat drept în capul ei... nu ştiam că am o ţintă chiar atât de bună
mnah că a ieşit un maglavais, de fapt cam aşa mi-s gândurile mai nou... adunături de idei fără noimă de aceea nu am mai scris.
e uşor să scriu în acea stare mizeră în care ştiu sigur că în jurul meu e doar negrul şi atât. e uşor când ştiu, când trăiesc într-o cutie...doar acele patru colţuri pe care le-am învâţat atât de bine. am trăit în acea cutie ani în care nici nu am îndrăznit să mă întreb dacă mai există ceva dincolo de membrana semi-transparentă prin care întrezăream deseori nişte umbre, eu o numeam perete. deşi eram foarte familiară cu ale mele colţuri puteam zări mereu un element nou...când mă plictiseam schimbam colţul. aceeaşi rocadă, aceeaşi pioni, aceleaşi poziţii...până la furtună. acea furtună de lacrimi ce în timp a dăunat membranei, au creeat o spărtură până dincolo. nu mai există umbre, e agitaţie, nu mai sunt cărări ce să unească doar patru puncte, sunt autostrăzi ce duc spre un necunoscut ce nu l-am putut întâlni în cutiuţa mea.
mi-e frică?
da.
merg pe ele?
da.
(de la mishu am luat ideea cu autostrăzile)
Mishu Calian - Viteza Sangelui Meu
e ca şi capitalismul... trebuie să existe acel moment de cădere pentru a avea de unde ne înălţa.
s-a întâmplat să întâlnesc nişte oameni care m-au fascinat cu povestea lor şi au trezit în mine nişte sentimente foarte sigure. deşi vroiam să mai stau să-i ascult eu simţeam că mă strang pereţii şi că trebuie să fug de acolo. am fugit la tine...
când am scris, am scris de nervi. eram sătulă de noi ăia ciudaţii, vroiam să fim normali. era cât pe ce să-ţi spun că vreau să ne schimbăm, poate destinul a fost cel care a intervenit şi ne-am despărţit. mi-ai lipsit? nu... aş putea trăi foarte bine şi liniştită fără prezenţa ta. e ciudat doar cum se învârteşte roata şi acum tu vorbeşti de normalitate. dar obişnuitul nu e pentru noi!
am făcut un mic exerciţiu, ceva de genu' "hai să văd, dacă eu nu dau niciun semn... tu dai?" şi rezultatul este cel la care m-am aşteptat. nu are rost să mă lungesc la concluzii, pentru că nu ar schimba cu nimic situaţia, dar mă revoltă naivitatea mea. am văzut la zuzu că se întreabă ce e mai trist: "să realizezi că nu mai eşti copil sau să te minţi singur că încă ai rămas". încă mi se mai întâmplă să cred în idealuri copilăreşti şi în tot felul de clişee. mă indignez şi mă cert mereu când îmi dau seama că acele lucruri în care credeam chiar nu există. nu e trist să realizezi schimbarea, e revoltător, dar nu trist. în schimb cei ce se mint că au rămas copii mi se par demni de milă.
weekend-ul acesta am fost din nou la şcoala vieţii, fără să vreau, evident. mi s-a predat lecţia despre singurătate. priveam singurătatea ca pe o pedeapsă, ca pe ceva de care trebuie să te fereşti. o priveam cu frică. dar singurătatea nu e deloc aşa, când eşti singur eşti liber, liber să faci ce vrei, cum vrei, când vrei. am observat că rezolv mai multe treburi singură, când nu depind de nimeni, când nu e nimeni care să mă întârzie.
bubu: vii să visăm împreună?
bibi: visăm mâine pentru că azi trebuie să mă scarpin...
bubu: atunci lasă că visez singur.
mi-e bine şi aşa. accept.
tatiana stepa - cina oamenilor singuri
din nou la drum...
pot să spun cu mâna pe inimă că am avut acea relaţie pe care mi-am îmaginat-o întotdeauna. felul cum vorbeam, cum ne înţelegeam, cum rezolvam, cum nu renunţam.
dar... suntem prea la fel şi în acelaşi timp prea diferiţi (nu cred că aş putea explica acest sentiment, pur şi simplu se simte). prea ne-am grăbit şi am ignorat total lipsa acelui "ceva". credeam că putem fără el, dar nu a fost aşa.
acum mă simt derutată, singură la un drum lung, trebuie să am grijă să nu devin vulnerabilă în faţa oricui se oferă să mă ia.
mi-e dor de blog, însă nu mai am chef de batut câmpii despre subiecte precum iubirea sau prietenia. m-am apucat de gândit asupra lor şi încă nu am terminat. din păcate sunt singurele care-mi vuiesc prin minte în ultimele patru luni. nu mai am chef de nimeni. orice biped cu capacitate de gândire şi exprimare e duşmanul meu. m-am certat şi ofuscat cu el, cu ea şi cu ele. şi tot lor m-am plâns şi tot ele m-au ascultat.
cred că am nevoie iar de o pauză. m-aş duce, nu ştiu unde, nu la mare...e prea departe. escapada din aprilie mi-a făcut un bine enrorm, o recomand oricui, indiferent de pierderi, pentru că tu trebuie să fii persoana cea mai importantă pentru tine, iar când tu nu te simţi bine cu tine trebuie să iei măsuri, "cueste lo que cueste". poate de crăciun o să reuşesc o nouă evadare. mai repde nu-mi imaginez. până atunci nu am decât să mă descurc cu întrebările fără răspuns şi răspunsurile fără întrebări... .
