oare am ajuns să ne fie atât de frică de noi înșine încât căutăm validări în orice secundă a existenței noastre chiar cu riscul de a ne pierde autenticitatea?
are rost viața dacă o trăim prin perspectiva altcuiva? fiecare dintre noi avem un mesaj de transmis acestei lumi, de ce să ne încetinim evoluția jucând roluri ce nu ne potrivesc?
te iubesc și mi-e atât de ușor să-ți spun asta pentru că mă iubesc pe mine, iar noi suntem unul și același. m-ai ajutat să mă descopăr, să mă accept și să mă iubesc.
da, ştiu, nu e cel mai reuşit instantaneu, dar fata asta este cât se poate de autentică şi asta-l face perfect.
lucrând în ultimii ani într-un mediu destul de ostil: "de ce ai părul verde, de ce ai tauaje şi pierce-uri, de ce eşti bisexuală?" m-am hotărât să arăt lumii că pot avea succes fiind exact ceea ce sunt.
chestia asta cu autenticitatea mi-a venit aşa, ca un joc. la sfârşitul iernii, după o despărţire debusolatoare am întâlnit un tip. la primele întâlniri îmi derulam în minte toate "mădă, ai grijă să nu fi aşa şi pe dincolo". m-am simţit falsă, tot ce puteam gândi era: "ce să-i placă la ăsta dacă nu mă vede cum sunt eu?" de fapt, întrebarea ce trebuia să mi-o pun era: "tu mai ştii cine şi cum eşti?"
recunosc, ştiam doar fragmente despre mine. alături de el, dorindu-mi să mă cunoască m-am descoperit eu pe mine. atâta doar că eu, văzându-mi potenţialul m-am îndrăgostit de mine şi el nu.
locul unde soarele răsare de două ori.
dintre toate piscurile masivului, două se înalță atât de mult, încât soarele răsare de după primul și dispare după al doilea, urmând să răsară încă o dată și să lumineze din nou, de data asta pentru tot restul zilei, acoperișurile caselor din rimetea.
prima oară m-au atins razele plăpmânde ale dimineții în vara lu' 2013. habar n-aveam ce mi se întâmplă, ştiam doar că e bine şi că mai vreau. am alimentat în doi acea energie feerică până ne-a explodat în faţă. am rămas doi copii ce şi-au distrus propria creaţie cu frică.
mi-au trebuit cinci ani să înţeleg cine este inamicul basmelor cu prinţi şi prinţese şi viaţă veşnică: FRICA.
din fericire, la piatra secuiului soarele răsare şi a doua oară, mai puternic şi mai hotărât. i-am simţit magia în această primăvară târzie. ştiam că vine, nu mi-a fost frică, l-am îmbrăţişat cu căldură, era aşteptat.
soarele meu, sursa mea de energie, esenţa vieţii. nicicând altcândva nu m-am simţit eu pe mine cum m-am văzut şi acceptat în prezenţa lui. a fost ca o operaţie pe creier. pot să jur că am simţit cum îmi decupează cutia craniană cu flexul şi mi se plimbă prin creier ajutându-mă să mă descopăr. când am plecat a rămas arzând un arc electric de 57 de km.
aşa forţe e bine să le lăsăm deconectate (de frică) sau merită să le creştem până atingem veşnicia?
nici anul trecut nu m-a lăsat mai moale cu lecţiile de viaţă. privind în retrospectivă a fost anul în care ar fi trebuit să-mi cer scuze că am trăit până acum într-un mediu academic, educat şi cu bun simţ. cum adică nu eram conştientă că se fură şi că există libidinoşi în spatele oamenilor în costum şi cravată cu doctorate?
da, îmi cer scuze dragi participanţi la lecţia vieţii lu' 2017 că eu în generală şi-n liceu nu am umblat prin cercuri vicioase, am stat la şcoală şi mi-am învţat lecţiile din manuale drept urmare am lipsit la "lecţia vieţi" adio 2017!
un tânăr, în naivitatea lui, va răspune întrebării "ce regrete ai în viață?" cu "nu am niciun regret, am făcut mereu ceea ce mi-am dorit și ce am crezut eu de cuviință". știu asta pentru că mi-e o atitudine familiară. acum, am ajuns în acel moment în care să-mi număr regrelete și cel mai adânc și apăsător este:
1. AM TĂCUT. dracu știe din ce motiv am un zvâc acerb pentru corectitudine. când văd și aud că cineva vrea să facă ceva nasolească mă activez zici că cineva tocmai mi-o lovit copilu'. însă, odată cu trecerea timpului și traversarea munților de provocări ale vieții am învâțat că un om matur își stăpânește pornirile și tace. mânia este un lucru rău și trebuie suprimată. lecții învățate prost, foarte prost! din cauza acelorași frici ce-mi vâjâiau capul iar și iar: că poate greșesc eu, că "mă râde" restu', că o să rămân fără prieteni. este foarte ok să simt, să mă enervez și să-mi spun punctul de vedere clar și răspicat, fără ascunzișuri și șușoteli de țațe!
2. AM UITAT. odată cu pierderea unor relații am uitat de ideologia relației respective. am uitat despre așteptările mele de la oamenii respectivi, de sentimentul pe care mi-l doream să îl am alături de ei. un lucru ce mi se pare o lecție total pe de-a-ntorsul: chestia asta că nu trebuie să ai așteptări de la oameni, că trebuie să îi accepți cum îs și să te dezvolți alături de ei. nu-s de acord, sorry! dacă îs om pe pula mea și știu ce vreau de la viață, și mai ales știu ce-mi aduce fericire, de ce trebuie să-mi pierd timp și energie lângă oameni ce nu îmi pot oferi ceea ce eu am nevoie? oamenii îs greșiți nu ideile mele. datoria mea este să caut, să caut, să caut. îs convinsă că dacă mă duc în celalat colț de lume voi găsi, cu greu, oameni care să se fi dezvoltat le fel ca mine.
mi-au tuns șuvițele verzi din păr, nu prea scurt, căci doar cât de urâtă este o femeie cu părul scurt. evident, o femeie feștită verde în cap nu poate să exprime altceva decât disperearea după pulă.
mi-au pus sutien, scopul lui principal este de a acoperi sfârcurile. sânii trebuie acoperiți ca o rană, e rușinos să ai mameloanele la vedere. ideea e că, dacă tot îmi bandajez rușinea, de ce să nu o fac cu cât mai mult burete? trebuie să las impresia că aș putea alăpta o cireadă întregă doar cu o țâță. asta doar pentru alimentarea fanteziilor sexuale ale bărbaților: un sfârc îi dizgrațios, probabil pentru că te propulseasă puțin către realitae, dar niște sâni grotești sunt acceptați și încurajați. nu avem vreun rol mai important în activitatea noastră zilnică decât acela de a alimenta fanteziile bărbaților.
"nude-ul" este culoarea acceptată pentru unghii și gri-ul pentru haine. orice pată de culoare pe care o port îmi strigă disperarea după pulă, chiar dacă eu tânjesc după pizdă. orice: o eșarfă la gât, niște colanți, pantaloni sau tricouri nu mai vorbim. albul sau negrul la haine denotă o eleganță aparte, un statut, e pentru doamnele cu bani iar eu trebuie să-mi respect locul în societate și să mă pierd în peisajul gri muncitoresc.
despre culorile de pe piele nici nu are rost să vorbim, sunt categoric interzise tatuajele. acum îmi place cicoarea, pentru că-i o proastă îndrăgostită de macul roșcovanul. măcar atât, încă nu au interzis muzica bună. nu e promovată sau încurajată, dar măcar nu e interzisă, încă.
condiția cicorii, a femeii proaste ce visează la prințul salvator pare a fi cea mai ușoară carte de jucat în ziua de azi. parcă suntem încurajate să ne agățăm de o poveste bieștiută de veacuri și să o cântăm la infinit. a avea visuri, idealuri, idei, gânduri proprii este de neconceput, doar niște intemperii în calea împlinirii bărbatului.
așa arată iluzia unei lumi "open minded". așa arată o societate intelectuală care și-a depășit condiția animalică.
acum cinci ani eram băgată de niște colegi de birou într-o cămăruță îngustă unde ne adunam noi să dezbatem una-alta și mi se zicea: "bravo mădă, ai coaie!". mă apărasem doar în fața unui șef abuziv surprizându-l cu un răspuns simplu: "nu!"
acum, mă gândesc... ce dracu de coaie puteam să am la vremea aia? copiliță de pe băncile facultății, căutându-și un rost în viață.
trăiam înconjurată de mii de frici. îmi era frică să nu greșesc față de oameni căci mi-i doream prieteni. îmi era frică de prieteni să nu cumva să mă marginalizeze. îmi era fircă că o să rămân fată mare până la adânci bătrâneți. să nu mai vorbesc: îmi era frică să nu dezamăgesc pe plan profesional căci îmi doream o carieră de succes.
dacă atunci aveam coaie, acum, când singura mea frică e să nu-mi pierd identitatea, ce am?
"a face lucrurile doar de dragul păstrării aparențelor și pentru a fi considerat partea morală și implicit superioară este semn de lașitate" - osho
