mai?

şi pe când credeam că-i gata, că nu se mai poate, că am ajuns la capătul puterilor, ce se întâmplă? mi se demonestreză că se poate şi mai rău, că mai am lovituri de primit, că ăsta-i numai începutul.

da fraţilor, întotdeauna se poate mai rău, răul la rău trage, şi orice maximă despre zile negre cum se transformă în şi mai negre este adevarată!

după ultimul episod de pe planul sentimental am vrut să-mi focusez energia pe planul semi-profesional până să încep alt serial despre viaţa-mi amoroasă.

aşa că am luat în mână o foaie şi un creion şi-am început să-mi desenez visul. îmi creştea inima văzând că prinde contur. am privit foaia din toate părţile şi mi-am zis: "e perfect"!

dar... a pus cineva mâna pe foaia mea perfectă şi s-a şters la fund cu ea, trăgând apa după fără nicio fărâmă de regret, fără să-i pese cât suflet am pus eu în drămuirea ei.

am rămas cu un singur gând: "unde?"

dacă nici acolo, nici dincolo nu pot, nu-i locul meu, atunci unde pizda mă-sii? UNDE?

durerea

m-ai făcut să simt că oraşul mă strânge, clujul meu drag, clujul la care am visat toată viaţa. l-ai convins să mă sufoce, am ajuns să-l urăsc, să fug de el. am ajuns înapoi de unde am plecat: o fetiţă tristă într-o cameră goală de mine, o cameră pe care, deşi am trăit în ea ani buni, nu am simţit-o niciodată a mea. înapoi la jurnalul decepţiilor. înapoi la viaţa-mi goală.

la mulţi ani!

înainte să încep balivernele propriu-zise vreau să le urez "la multi ani" tuturor celor ce au nume de flori, să aveţi un an plin de soare!

mie, de obicei, nu-mi plac onomasticile. de ce să venerz nu ştiu ce om ce, cică, ar fi fost sfânt la viaţa lui? şi de aia mă cheamă pe mine cum mă cheamă? ne... nu-mi place gândirea asta. dar, această sărbătorire e un pic altfel. nu-i cu sfinţi, deşi e o sărbătoare religioasă. astăzi sărbătorim florile, şi curajul lor de a se arăta soarelui. şi, bineînţeles, persoanele care, zi de zi, aduc recunoştinţă acestor fiinţe gingaşe purtându-le numele.

trebuie să mă obişnuiesc cu ideea că, de florii, nu se felicită numai florinele şi florinii ci şi daliile, lăcrămioarele, cameliile, crinele, violetele, vioricile, zambilicile, etc. în prostimea mea era să clachez şi încă destul de naşpa. mă sunase o prietenă ieri, că cică să ieşim duminică că îi ziua ei şi face cinste. eu, în gândul meu, cum dracu' să fie ziua ei? dar accept, cum să nu accept? după ce am închis telefonul, ţuşti pe facebook şi-mi confirm că nu-i ziua ei. o fi nebună? treaba ei, "beutura"-i gratis, ce-mi pasă? până la urmă, azi dimineaţă, am realizat că pe prietena mea o cheamă dalia, şi că dalia e o floare şi am început să mă gândesc: câţi cunoscuţi, pe care nu-i cheamă florin/a, trebuie să felicit?

neputând să-mi răspund am ales această cale, mai uşoară, şi anume acest post, pentru a le putea ura tuturor onomastică fericită!

papucii

ăă, deci faptele-s clare, nu mai are rost să exemplific ce s-a întâmplat. acum vreau să pun doar accent pe ceea ce simt în legătură cu această decizie a lui.

în mod normal ţi-aş zice că eşti copil, dar, doamne, copiii din ziua de azi au o luciditate în gândire încât încep să-mi regret generaţia.

eşti... "netrăit", ştiu că nu-i un cuvânt, dar exprimă bine ceea ce gândesc. nu cred că "neexperimentat" s-ar potrivi mai bine.

jur că îmi laşi, câteodată, impresia că toată viaţa ţi-ai trăit-o închis, izolat de tot ce înseamnă viaţă. doar nu-i fi fost ceva deţinut din ăla "special", foarte periculos, pe care îi ţin ăia în cuşcă. de obicei ăia-s condamnaţi la moarte, dar tu încă mai ai puls. poate-ai evadat...

sau... şi cred că aici o nimeresc: eşti un răsfăţat! "vai, dar nu cumva să te rănească cineva, puiu' mamii"

zău că ai fi numa' bun drept cobai pentru ăştia ce fac cercetare în sociologie.

nici nu ştii câte nopţi nedormite am trăit încercând să te înţeleg, să mă pun în locul tău, să nu mă arunc spre concluzii pripite, să fac să fie totul bine, să nu fiu afurisita colerică ce acţionează din impuls.

ştii prea bine că "îmi pare rău" nu-mi sunt cuvinte străine. ştii prea bine că nu am un ego atât de mare încât să nu recunosc că am greşit, că nu-s atât de orgolioasă încât să nu-mi văd defectele.

da, da, culegem ce semănăm, ce să-i faci? futu-i mama mă-sii de proverb şi cine l-o inventat!

da' io înţeleg, înţeleg că, din moment ce, nu ştii ce e durerea, copil crescut în puf, nu ai cum să fii conştient de suferinţa ce mi-ai putut-o provoca.

nu dau doi bani pe faptul că nu ştii dacă mă iubeşti sau nu. ştiu unde vom ajunge şi ţi-am zis: "nu te voi aştepta!"

blogul

da, am avut momente în care mi se părea aiurea să-mi tot scriu necazurile, frustrările sau fericirile pe blog. de ce să ştie toată lumea că azi m-am trezit cu faţa la cearceaf şi-mi vine să-i înjur pe toţi?

asta gândeam, până nu demult, când am avut o revelaţie... bine, de fapt am ascultat pe cineva povestind întâmplări de viaţă şi m-am simţit foarte aproape de persoana respectivă deoarece şi mie mi s-au întâmplat aproximativ aceleaşi lucruri şi am dobândit aceleaşi învăţăminte în urma acelor întâmplări.

mă gândesc că noi, comunitatea cititorilor de bloguri suntem un fel de AA. ne soarbem o parte din energie găsind oameni care să ne semene, care să gândească ca noi, iar on-lineul ne ajută enorm să ne găsim.

o să curgă cu baliverne, pentru că le am. le am pentru că m-am îndrăgostit de viaţă şi pentru că m-am îndrăgostit de viaţă am câştigat o energie ce mă împinge mereu să fac cumva să fiu fericită şi când plouă şi suflă vântul şi e frig şi mă simt respinsă de toată lumea.

o să curgă cu baliverne pentru că vreau să insuflu această energie si celor din jurul meu.

o să curgă cu baliverne pentru că vreau să cunosc oameni ce-mi seamănă!

să balivernăm, dară!

aş vrea să te întâlnesc, iubitule!

daca pot să-ţi simt prezenţa înseamnă că nu eşti departe. câteodată eşti aşa de viu în mine, încât te caut în ochii oricui mi-e aproape. o să te caut, o să te caut până te găsesc!

încă una de pe tren

azi m-am trezit cu un singur gând: să mă văd acasă, la dej, în faţa maşinii de spălat îndesând haine! rău îi când se strică maşina de spalat de pe etaju' tău şi nu poţi face niciun mişmaş ca să speli la alt etaj!

fiind împinsă de visu' ăsta, mă trezesc io în gară la trenu' de 14:28 (tren cu care nu m-am mai dat veci pururi). toate bune şi fumoase, până văd trenu': ruginit, etajat, cu toate uşile deschise şi cu luuuumeeee, lume multă cu şi mai multe bagaje. ok, îmi fac curaj, urc şi-mi explodează în nări un miros de caş, caş din ăla adevărat, miros ce persista în fiecare vagon, şi lumea vorbea despre "mărs la uăi", şi se stătea în picioare sau peste bagaje.

cred că am mai scris, dar o să repet, în tren întotdeauna sunt locuri, trebuie doar să ai răbdărică, să răzbaţi printre bătrâni şi praşcalăi, şi bineînţeles, să întrebi zâmbind oriunde vezi loc gol, dacă nu cumva e liber.

după ce mi-am găsit loc, nu m-am mai simţit deranjată de miros, mi-am adus aminte de copilărie când o ajutam pe oma să prepare laptele de la "uăi". ştiu că pentru telemea şi urdă trebuia să fiu prezentă, pentru că sunt preferatele mele!

oma? mda... aşa îi spun eu bunicii mele de la ţară, de când eram mică. se pare că eram ceva super-geniu şi primele mele cuvinte au fost în germană, sau o fi greşit "barza" adresa, sau am rămas setată pe limba ce o utilizam în viaţa anterioară ( există o mare probabilitate să fi fost hitler). oma înseamnă bunică în germană, şi mi s-a făcut dor de ţăranii mei (de ce sună wrong spus aşa?) poate reuşesc să-l conving pe tata să mă lase să conduc până la ei.