cum fură supermarketurile

îmi povestea mama despre prima mea sesiune de shopping. aveam vărsta aia când ești suficient de mare încât poți să umblii și știi să vorbești (habar n-am cât e în cifre). dacă stau bine să mă gândesc, cred ca îmi amintesc întâmplarea. alimentara era la vreo 2 străduțe mai jos de blocul meu, mi-a dat un leu și eu trebuia să cumpăr sare. m-am dus voioasă cu leul meu în mână, i l-am întins vânzătoarei și am cerut sare, cred că am folosit și ceva formule de politețe, probabil "vă rog frumos" (îmi revin amintiri despre o întreagă poezie, cum mă punea mama să tot repet ce trebuie să spun). am început să plâng pentru că nu știam răspunsul la întrebarea: "câtă?". de unde era să știu eu câtă, nu știam exact ce înseamnă săptămâna viitoare, nu conștienitzam cât înseamnă o sută de grame, nici nu știam ce-s acelea grame așa că am început să plâng pentru că nu știam răspunsul. doamna de la alimentara mi-a pus în brate o punga mare de sare la vrac, de toți banii, abia am cărat-o după mine acasă, am impresionat-o pe mama cu forta mea, m-a luat în brate și îmi tot zicea: "vai, dar cum ai putut căra atâta? de ce nu ai luat mai puțin?". cred că am început iar să plâng pentru că știam că am făcut ceva greșit: nu am știut răspunsul la întrebarea vânzătoarei.

cam asta a fost prima mea experiență la cumpărături. nimeni nu mi-a furat niciun banuț, deși eram mică și neajutorată. în zilele astea, totul e calculat și monitorizat electronic. mă duc la cumpărături și mă gândesc că suma de pe bon e cea corecta, cum să mă fure un aparat atât de performant? știu eu mai multă matematică decât calculatorul? să fim serioși.

într-o zi, îmi spune al meu prieten să fiu atentă, să verific mereu bonul după ce cumpăr ceva, că el a fost la billa și în loc de o pungă de cipsuri, pe bon îi apăreau trei.  nu l-am luat tare în serios, mai mult din comoditate, iau marfa, plătesc, arunc bonul, îmi văd de viață. asta până câd am fost împreună la cora unde am pățit că pe raft era afișat un preț, pe bon altul. explicația ar fi fost, că nu au apucat să schimbe prețul în calculator. păi, nu scoate la vânzare, până nu știi că e totul în regulă!

cam ăsta e sistemul, poti fi furat cumpărându-ți o pâine. azi 50 de bani, mâine 2 lei, eu, tu, celălalt, și uite așa s-a mai descoperit o metodă de a face profit de pe urma noastră.

mă mai întreb doar: OPC-ul de ce există? pe cine apără?

ce vreau de la dumnezeu

eu nu vreau ca dumnezeu sa îmi îndeplinească dorințele. vreau să mă facă să îmi dau seama că ceea ce îmi doresc îmi face sau nu bine.

azi, in fine, de ceva vreme, dar azi m-am hotărât că vreau ceva și tot astăzi această dorință mi s-a îndeplinit.

acum stau și mă tot gândesc e bine pentru mine sau nu?

24 martie, ziua mondiala a....

...luptei împotriva tuberculozei epidemice, conform wiki, însă pentru mine a fost o zi a respingerii. de parcă aș fi satana:

-te lepezi de satana?

- nu, mă lepăd de mădă!

ziua asta de sărbătoare a început cu mama. am fost până în dej și cum am intrat pe ușă mă ia mama cu "da' când pleci?"... ăă, amu am vinit, wtf? și-mi tăt explica cum am picat io intr-un moment prost și că n-are chef de mine așa că mi-am zis că-i mai bine să mă întorc la cluj.

pe drum îmi sun boyfriendu: ”ce faci diseara?”, poi că blablabla și bla bla bla, de unde am dedus că nici prin partea aia nu-s binevenită.

închid, sun si io o prietenă, ”că hei, ce faci, n-ai chef să ieșim?” poi că nu, ca de la 22 la 3 dimineața am planuri (nu vreau să știu), dar am putea să ne întâlnim undeva între 21:59 și 22:00. apreciez dar nu...

mă resemnez io și mă duc acasa, în cămin. nimeni în cameră, îmi pun pijamaua, pornesc serialu' și m-apuc să-mi fac niște sendvișuri calde cand deodată..... aud cheia în ușă și-un: ”oh, mădă, ești acasă, haha, um... ce faci?”, colegă-mea de cameră cu noua ”achiziție” în spatele ei.

da-n puii mei? cu ce v-am greșit de peste tot vă-ncurc? n-am voie să am și eu un loc al meu unde să zac liniștită?

that was a fuckin awkward day!

spun NU somnului

de ce nu vreau/mi-e lene să dorm?

pentru că simt ca mi-e prea scurtă viața

când mă trezesc e noapte

când ajung acasă e noapte

când să mai traiesc?

ajung acasă seara și tot ce vreau să fac e să dorm. dar mă abțin pentru că după ce mă trezesc trebuie să merg iar la lucru și când ajung iar acasă mi-e somn și vreau să dorm și tot așa....

... am ajuns să dorm câte cinci ore pe noapte

acum mi-e somn și vreau să dorm!

without hard feelings

de la o vreme încoace am început să îi privesc pe oamenii din jurul meu altcumva. de când am realizat că eu văd prietenia altfel decât restul lumii am început să îi privesc ca pe un experiment. nu mă mai miră nimic la comportamentul lor.

concluzia e simplă: oamenii sunt răi și meschini. manipulează și calcă în picioare doar pentru a-și atinge scopurile. mint, mint și.... mint.

minciuna e un drog în ziua de azi. minți azi despre un lucru minor, mâine despre două și tot așa, în progresie aritmetică.

dar, sunt și eu om și am suflet și prostii din alea. deși încerc să mă educ să nu mă atașez de oameni, mai dau chix din când în când.

îmi pare rău și mă întristez când realizez că persoana pe care am îndrăznit să o privesc ca pe un potențial prieten are total alte principii de viață și trebuie să...”îi dau drumul”.

îți spun acum ”drum bun”, de aici încolo suntem doar cunoștințe. o să-mi lipsească discuțiile noastre!

the vampire diaries - s3ep6 - smells like teen spirit

ceea ce imi place cel mai mult la mine esti tu.

2 zile în paris

nu-i ușor să ai o relație, mai ales să-l cunoști cu adevărat pe cel de lângă tine și să-l accepți așa cum este, cu toate defectele și bagajele. jack mi-a confesat frica lui de a fi respins dacă l-aș cunoaște cu adevãrat, dacã s-ar arăta cum este cu adevãrat. jack a realizat că după doi ani nu mă cunoaşte deloc, nici eu pe el. ca să ne iubim cu adevărat avem nevoie să ştim adevărul unul despre celălalt, chiar dacă acesta nu este uşor de înghiţit. aşa că i-am spus adevărul, că nu l-am înşelat niciodată. și deasemenea i-am spus că l-am văzut pe mathieu tocmai în după-amiaza aceea. nu s-a supărat pe mine pentru ca nimic nu s-a întâmplat, desigur. i-am confesat că cel mai greu lucru este să decizi că vrei să fii cu cineva pentru totdeauna, ideea că el este omul cu care să-mi petrec restul vieţii. să decid dacă merită să fac efortul să lămurim lucrurile şi să nu fug în minutul în care apare o problemă este dificil pentru mine. i-am spus că nu pot fi cu un singur bărbat pentru restul vieţii mele. era o minciună, dar am spus-o totuşi. m-a întrebat dacă

mă credeam o veveriţă, colecţionez bărbaţii ca nucile să le ţin pentru iernile friguroase. mi s-a părut destul de haios. apoi a spus ceva care m-a rănit. tonul s-a schimbat drastic. apoi nu l-am înţeles. am crezut că a zis că nu mă mai iubeşte şi că vrea să ne despărţim.

- vrei să ne despărţim?

întotdeauna m-a fascinat cum pleacă oamenii de la o iubire nebună, la nimic. nimic. doare atât de tare. când cred că cineva vrea să mă părăsească am tendinţa să rup eu prima relaţia până să aud prea mult. asta e. una în plus, una în minus, altă poveste de iubire pierdută. chiar l-am iubit. când mă gândesc că s-a terminat, că nu o să-l mai văd niciodată așa... păi, mă voi întâlni cu el, ne vom cunoaşte noua prietenă şi noul prieten, ne vom purta ca şi cum nu am fost niciodată împreună. apoi, încetul cu încetul ne vom gândi din ce în ce mai rar unul la celălalt, până ne uitam complet. întotdeauna la fel pentru mine: o despărţire, o depresie. beau, mă prostesc, mă întâlnesc cu un tip, apoi altu', mă culc cu toți ca să-l uit pe unicul. apoi, după câteva luni de goliciune, încep iar să caut iubirea adevărată. caut peste tot, disperată şi, după doi ani de singurătate, găsesc altă iubire şi jur că asta este, panâ când şi asta se duce naibii. vine un moment în viaţă când nu-ţi mai poţi reveni iar după o despărţire. chiar dacă tipul te enervează 60% din timp, tot nu poţi trăi fără el. şi chiar dacă te trezeşte zilnic strănutând în faţa ta, păi, îi vei iubi strănuturile mai mult decât sărutările altcuiva.