plină lumea de bărbați iar eu, până la vârsta de douăzecișișapte de ani, nu am fost în stare să găsesc unul potrivit pentru mine.
sună a cuvinte de reproş din partea mamei, bunicii, mătuşilor şi a multor femei incapabile de a înţelege realitatea relaţiilor prezentului.
nu ştiu alte relaţii cum sunt şi nici nu mă interesează. ştiu cum au fost relaţiile mele, ştiu cine sunt şi ce pot oferi şi categoric ştiu ce merit lângă mine. cel mai important este că am viziunea relaţiei dorite şi nu mă voi linişti până nu voi găsi omul care îmi poate oferi exact ceea ce caut.
nu, nu am întâlnit un om care să aibă suficientă răbdare să stea pe lângă mine suficient de mult timp astfel încât să ajungă să spargă zidul primei impresii. sunt un om cu filtru aplicat şi nu-mi pare rău. dacă vrei să vezi ce şi cum îi cu mine, just stick around and you'll find out. pe testate, cam două săptămâni îi ia unui om să se ataşeze, apoi se sperie şi se îndepărtează.
e un drum greu şi întortocheat, plin de obstacole, dar simt că sunt aproape!
a wise naked and drunk twentysix old woman on vama veche's nudists beach once said: "THE LESS YOU THINK, THE LESS YOU GET!"
am început să spăl rosturile podelei din baie, cu domestos. îs pline de tot felul de depuneri, calcar maybe? ar trebui să fie gri închis dar pe alocuri erau mai mult negre...acum sunt albe, simt că am făcut ceva greşit, dar reparabil.
mă gândesc şi fac tot felul de conexiuni între bărbaţii cu care am trăit scântei la prima intersectare de priviri. am aşternut pe o hârtie patru nume. între doi dintre ei am pus egal. deşi-s vreo douăzeci de ani şi juma' de continent între ei, îs uimită de multitudinea de similitudini la ei (mai ales la nivel comportamental când vine vorba despre mine).
la ora doi jumate, în cuibul vrăjitoarei, se mănâncă tort de îngheţată scump. îi de ciocolată cu ceva smeclău roşu cu aromă de cireşe şi pe deasupra are steluţe de marţipan. în sfârşit locuiesc singură în toată casa mea. în sfârşit văd curăţenia şi ordinea mea.
îl aud perfect pe vecinu' cum sforăie. locuind într-un bloc nou construit în grabă nu eşti niciodată singur. îs prinsă între două caricaturi de locatari diametral opuse şi asta mă face să mă gândesc la rolul fiecăruia dintre noi în viaţă.
"ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se întâmple". știm cu toții vorba asta încă de când eram copii. eu credeam că se referă la faptul că ceea ce îți dorești ar putea să nu ți se potrivească. credeam că trebuie să fiu foarte atentă la ceea ce cer pentru că nu o sa fiu pregătită de impactul ce o sa-l aibă schimbarea respectiva asupra vieții mele. de fapt este vorba, mai degrabă, de: "ai grijă ce-ți dorești că ți se va întâmpla tot de-anapoda"!
de ce am închis blogul? de ce, când mi-a fost dor de el, l-am deschis doar pentru câţiva prieteni? de ce nu mi-a fost suficient acest "public" restrâns?
blogul l-am închis de frică, fiind urmărită de gânduri precum:
- ce-o să zică mama când o să vadă toate prostiile ce le fac şi mai ales când o să vadă că eu înjur?
- dacă n-am citit suficient de multe cărţi astfel încât să-mi dezvolt un limbaj fancy şi apreciat de cititori?
- dacă nu-s suficient de amuzantă?
- dacă ideile mele nu-s acceptate de societate?
- dacă o să zică lumea că-s proastă?
într-o zi m-a lovit dorul. mă gândeam la trecut, la viaţa tumultoasă ce am avut-o şi la cine sunt acum. de-a lungul anilor viaţa m-a aruncat în tot felul de situaţii "more or less awkward". acum că au trecut, le privesc amuzată dar nu pot să nu mă întreb: "de ce? de ce eu? de ce întotdeauna eu?". am învăţat să trec peste fiecare moment în parte, până am ajuns să fiu eu cea de azi. şi acum, acum ce să mai fac? învăţ lecţii după lecţii ca să... ce? măcar să adun nişte istorisiri amuzante undeva pe un server :)
"nu sunt eu, eşti tu!". aş vrea să nu mă mai autoînvinovăţesc pentru absolut fiecare eşec al vieţii mele. aş vrea să fiu omul care să nu-şi mai spună în continuu: "nu eşti suficient de bună, de aia nu ţi-a ieşit". încă nu am ajuns acolo. de frică am redeschis blogul doar pentru o mână de oameni, "oamenii mei". ca să nu fiu judecată prea aspru de necunoscuţi.
n-am fost în stare să scriu nimic. "oamenii mei" îmi ştiu dramele, le-am dezbătut până la cer şi înapoi, ce rost are să scriu pentru ei?
într-un glorios final mi-am luat şi eu inima în dinţi şi am păşit spre minunata aventură "going home for christmas". drumul nu a fost lung (cluj-dej), nici anevoios, nici nu au fost întârzieri. a fost un pic frustrant, în schimb. lângă mine stătea un tânăr atrăgtor, undeva pe la 25 de ani. cică ar fi medic rezident la psihiatire. tot drumul m-am gândit cum aş putea face să intru în vorbă cu el... serios acum... cine face aşa ceva? ce era să-i spun? "mi se pare interesantă meseria ta, dar tot ce mă interesează e cum putem ajunge să petrecem o noapte împreună". nu ştiu cum o fac alţi oameni... eu nu pot!
ajunsă acasă eram deranjată de absolut tot! tocmai se arsese becul din bucătărie, era semi-întuneric, mama cu ideile ei, colindători afoni... îmi pare rău, dar anul acesta chiar nu pot simţi nici măcar un pic spiritul acestor sărbători!
