de ce am închis blogul? de ce, când mi-a fost dor de el, l-am deschis doar pentru câţiva prieteni? de ce nu mi-a fost suficient acest "public" restrâns?

blogul l-am închis de frică, fiind urmărită de gânduri precum:
- ce-o să zică mama când o să vadă toate prostiile ce le fac şi mai ales când o să vadă că eu înjur?
- dacă n-am citit suficient de multe cărţi astfel încât să-mi dezvolt un limbaj fancy şi apreciat de cititori?
- dacă nu-s suficient de amuzantă?
- dacă ideile mele nu-s acceptate de societate?
- dacă o să zică lumea că-s proastă?

într-o zi m-a lovit dorul. mă gândeam la trecut, la viaţa tumultoasă ce am avut-o şi la cine sunt acum. de-a lungul anilor viaţa m-a aruncat în tot felul de situaţii "more or less awkward". acum că au trecut, le privesc amuzată dar nu pot să nu mă întreb: "de ce? de ce eu? de ce întotdeauna eu?". am învăţat să trec peste fiecare moment în parte, până am ajuns să fiu eu cea de azi. şi acum, acum ce să mai fac? învăţ lecţii după lecţii ca să... ce? măcar să adun nişte istorisiri amuzante undeva pe un server :)

"nu sunt eu, eşti tu!". aş vrea să nu mă mai autoînvinovăţesc pentru absolut fiecare eşec al vieţii mele. aş vrea să fiu omul care să nu-şi mai spună în continuu: "nu eşti suficient de bună, de aia nu ţi-a ieşit". încă nu am ajuns acolo. de frică am redeschis blogul doar pentru o mână de oameni, "oamenii mei". ca să nu fiu judecată prea aspru de necunoscuţi.

n-am fost în stare să scriu nimic. "oamenii mei" îmi ştiu dramele, le-am dezbătut până la cer şi înapoi, ce rost are să scriu pentru ei?