p=ui .. și detaliile :)

ahahaha o mai știți pe proasta aia cu galbenul ei verde care se credea nul? mno vreau sa vă mai zâc... s- o ajuns... excact acolo une a-ți văzut-o voi, adică exact acolo unde o vrut ea să o videț... mhehehehe. știu să vă zic toate astea pentru că io-s aia. îs proiectant în electroenergetică pentru al cincilea cel mai mare aeroport din europa, fraport din frankfurt pe main, germania. doamne cum sună asta... dacă îmi ziceai acum zece ani despre asta, adică fix după absolvirea faculății aș fi zis că ...

vibrații 2020

când ești cunoscătoare de legi ale naturii î-i ești recunoscătoare pentru puterea-i infinită de a-ți desfășura utopia în acest timp și spațiu.
lipsa controlului asupra propriului haos este ceea ce ne împinge să alegem să trăim o viață aleasă de alții când avem puterea de a ne crea propria poveste.
haos-ul e sumbru, negru și infernal. în haos domnesc toate friciile și sentimentele.

amintiri ale sentimentelor.

nimic

totul

destul

suficient

''suntem nepoatele vrăjitoarelor pe care ați ratat să le ardeți''

un citat hip de pe fb-ul zilelor noastre. pă ingliș, evident, doar cine să se mai ocupe la noi de protejarea moștenirii primite de la surorile noastre primordiale?

de când mi-o dau pe bullshit-uri new age am început să am curaj să-mi las viața în mâinile destinului. la întrebarea: ''da' totuși, eu cine sunt?/de unde vin?/ ce mi-am propus viața asta? am primit răspuns: ''ești creatorul''. holly shit! poți alege să fii exact cine vrei tu să fii. no și de aci începe distracția: cine vreau să fiu când pot să fiu oricine? am fost năcăjită rău să am asemenea responsabilitate pe umeri. ăsta pare așa un task mai potrivit pentru niște zei, gen... dumne...zeu!

am învățat că, decât să te lupți împotriva unui sistem, mai bine îi cauți și-i repari fisurile. am hotărât să mă joc. sunt mădă hruban și accept provocarea de a-mi împlini destinul.

am crescut într-un cuib de vrăjitoare. din punctul meu de vedere vrăjitoarele au fost primii energeticieni ai planetei. mie mi-a fost mult mai ușor să înțeleg vrăjitoria aplicând cunoștințele de fizică cuantică și energetică pe care le-am dobândit până acum. ''liniștiți-vi-ți'', dragi bărbați: vrăjitoarele există, voi le-ați creat.

ce este o vrăjitoare? well... o femeie. pot și bărbații să fie vrăjitori, bineînțeles însă forța creatoare a bărbatului este alimentată altfel față de forța creatoare a femeii. ca să vezi, femeia, cărând după ea portalul creator, uterul, este direct conectată la generator. creația se naște prin durere pentru că așa i-a spus dumnezeu evei: ''în dureri vei naște copii''. evident, lecție învățată din fitness, te doare când rupi bucăți din tine ca să te dezvolți. nouă femeilor ni se activează puterile de la prima sângerare. bărbații, orbiți de invidia puterii noastre ați reuțit să ne înhibați sufletul ca unui pui căruia îi tai aripile cu brutalitate în loc să fiți recunoscători pentru accesul în universurile noastre pe care vi-l permitem iubindu-vă. ne-ați ars de vii, ne-ați pus să cerem îndurare și acum ne mirăm de ''abominațiile naturii''.

cel mai probabil stau eu prea drept și judec strâmb dar întrebarea asta mi-a rămas mereu în negura neclarității: cum mama naibii să te aștepți să dai viață unui personaj mistic ce trăiește doar în imaginația ta arzând femei istețe fără să te gândești că această acțiune ar putea avea vreo consecință?

2018, blessed be!

îi ceva cu anii fără soț. 2019? ăsta pare a fi doar un an de umplutură până aparele marele 20-20. așa am zis și de 2007 despre care am ajuns să scriu că a fost ''cel mai fain an evăr''. amu' om vedea, duoamne agiută-i să fie ''ce trăbă''!

anul 2018 l-am început pe la sfârșitu' lu' februarie - începutu' lu martie (normal că eu funcționez după alte calendare). cu o depresie. mă părăsise iubitu' pentru mă-sa.
evident că panicile mi-au umbrit toată existența instant. e dureroasă ruptura despărțirii de un prieten și no, cu foștii în waaay to awkward să rămâi prieten.

martie- aprilie am început să mă enervez și-am găsit ambiția să pun capăt acestui ciclu de întrebări fără răspuns. mi-am făcut curaj să văd răspunsuri. de ce mi se întâmplă ceea ce mi se întâmplă? de ce mă mușcă câinii de cur noaptea-n creierii munților? de ce atrag doar relații și bărbați de câcat?

aprilie- mai îmi acceptasem deja statutul de femeie singură la aproape treizeci de ani și-am început să-mi focusez atenția spre mine. am avut șansa să-mi redescopăr visele și am început să alerg spre ele.

iunie- iulie am hotărât să mă opresc din a-mi căuta scuze. îmi era frică să mișc orie singură, am căutat parteneri: în iubit, o fujit. în prieteni, or strâmbat din nas.

august- sepetembrie i-am dat drumul la activitate. singură, singurică cu inima cât un purice cu un bagaj de îndoieli. am ajuns la capătul labirintului. de acum sunt conștientă.

octombrie- noiembrie am îneput să înțeleg și să accept religia și m-am apropiat de shamanism.

decembrie: am apucat să-mi disciplinez enegiile emoțiilor prin kickbox.

ianuarie-februarie: m-am ambitionat să continui să-nvăț să mă dau cu placa

2019, bine ai venit!

validarea existenței

oare am ajuns să ne fie atât de frică de noi înșine încât căutăm validări în orice secundă a existenței noastre chiar cu riscul de a ne pierde autenticitatea?

are rost viața dacă o trăim prin perspectiva altcuiva? fiecare dintre noi avem un mesaj de transmis acestei lumi, de ce să ne încetinim evoluția jucând roluri ce nu ne potrivesc?

te iubesc și mi-e atât de ușor să-ți spun asta pentru că mă iubesc pe mine, iar noi suntem unul și același. m-ai ajutat să mă descopăr, să mă accept și să mă iubesc.

autenticitate

da, ştiu, nu e cel mai reuşit instantaneu, dar fata asta este cât se poate de autentică şi asta-l face perfect.

lucrând în ultimii ani într-un mediu destul de ostil: "de ce ai părul verde, de ce ai tauaje şi pierce-uri, de ce eşti bisexuală?" m-am hotărât să arăt lumii că pot avea succes fiind exact ceea ce sunt.

chestia asta cu autenticitatea mi-a venit aşa, ca un joc. la sfârşitul iernii, după o despărţire debusolatoare am întâlnit un tip. la primele întâlniri îmi derulam în minte toate "mădă, ai grijă să nu fi aşa şi pe dincolo". m-am simţit falsă, tot ce puteam gândi era: "ce să-i placă la ăsta dacă nu mă vede cum sunt eu?" de fapt, întrebarea ce trebuia să mi-o pun era: "tu mai ştii cine şi cum eşti?"

recunosc, ştiam doar fragmente despre mine. alături de el, dorindu-mi să mă cunoască m-am descoperit eu pe mine. atâta doar că eu, văzându-mi potenţialul m-am îndrăgostit de mine şi el nu.

piatra secuiului

locul unde soarele răsare de două ori. 

dintre toate piscurile masivului, două se înalță atât de mult, încât soarele răsare de după primul și dispare după al doilea, urmând să răsară încă o dată și să lumineze din nou, de data asta pentru tot restul zilei, acoperișurile caselor din rimetea. 

prima oară m-au atins razele plăpmânde ale dimineții în vara lu' 2013. habar n-aveam ce mi se întâmplă, ştiam doar că e bine şi că mai vreau. am alimentat în doi acea energie feerică până ne-a explodat în faţă. am rămas doi copii ce şi-au distrus propria creaţie cu frică.

mi-au trebuit cinci ani să înţeleg cine este inamicul basmelor cu prinţi şi prinţese şi viaţă veşnică: FRICA.

din fericire, la piatra secuiului soarele răsare şi a doua oară, mai puternic şi mai hotărât. i-am simţit magia în această primăvară târzie. ştiam că vine, nu mi-a fost frică, l-am îmbrăţişat cu căldură, era aşteptat. 

soarele meu, sursa mea de energie, esenţa vieţii. nicicând altcândva nu m-am simţit eu pe mine cum m-am văzut şi acceptat în prezenţa lui. a fost ca o operaţie pe creier. pot să jur că am simţit cum îmi decupează cutia craniană cu flexul şi mi se plimbă prin creier ajutându-mă să mă descopăr. când am plecat a rămas arzând un arc electric de 57 de km. 

aşa forţe e bine să le lăsăm deconectate (de frică) sau merită să le creştem până atingem veşnicia?